„Nu am forțat-o să se mărite, nu am forțat-o să facă un copil” – Mărturia unei mame care își privește fiica luptând cu viața de adult

— Ana, nu poți continua așa! Ai nevoie de ajutor, nu vezi? vocea mea tremura, dar încercam să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraz. Stătea în fața mea, cu ochii roșii de oboseală și nervi, ținându-și fetița de trei ani în brațe. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul ei mic din cartierul Militari mirosea a supă reîncălzită și a disperare.

— Mamă, te rog, nu acum… Nu mai pot. Nu mai pot să te aud spunând că am greșit, că trebuia să fac altfel. Am ales, da? Am ales și acum suport consecințele. Dar nu mă mai certa, nu mă mai judeca! vocea Anei era spartă, ca o oglindă lovită de prea multe ori.

M-am așezat pe marginea canapelei, simțind cum mi se strânge inima. Îmi amintesc perfect ziua când mi-a spus că vrea să se mărite cu Vlad. Avea doar douăzeci și unu de ani, abia terminase facultatea. Eu visam să plece la master în Cluj sau poate chiar în străinătate, să-și găsească un rost, să nu depindă de nimeni. Dar ea s-a îndrăgostit nebunește și, în ciuda tuturor avertismentelor mele, s-a mutat cu el într-o garsonieră la marginea Bucureștiului.

— Ana, nu te cert… Doar că mi-e teamă pentru tine. Știi bine că nu mi-am dorit decât să fii fericită. Dar uite unde ai ajuns… Vlad e tot mai absent, serviciul tău te stoarce de puteri, iar fetița are nevoie de tine mai mult ca oricând. Nu pot să stau și să privesc cum te pierzi, i-am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea.

Ana a oftat adânc și s-a lăsat pe podea, lângă pătuțul micuței. — Nu știi cum e, mamă. Nu știi cum e să te trezești la cinci dimineața ca să duci copilul la grădiniță, apoi să alergi la muncă, să vii acasă și să gătești, să speli, să faci teme cu ea… Iar Vlad… Vlad vine târziu, uneori nici nu-l văd. Dar nu pot da vina pe nimeni. Eu am ales asta.

Am simțit cum mă cuprinde neputința. Îmi venea să urlu: „Ți-am spus! Ți-am spus că nu ești pregătită!” Dar nu am făcut-o. Am tăcut și am privit-o cum își șterge lacrimile cu dosul palmei, încercând să pară puternică în fața copilului.

Când era mică, Ana era visătoare. Îi plăcea să citească povești și să deseneze case cu grădini mari. Îmi spunea mereu: „O să am o familie fericită și o casă cu flori la geam.” Eu îi zâmbeam și îi promiteam că va avea tot ce-și dorește dacă va munci și va fi răbdătoare. Dar viața nu e ca în povești.

— Ți-ai dorit vreodată să nu mă fi avut? m-a întrebat Ana într-o seară, când eram doar noi două, după ce fetița adormise. M-a lovit întrebarea ca un pumn în stomac.

— Cum poți spune așa ceva? Tu ești tot ce am mai scump pe lume! Doar că mi-aș fi dorit să nu suferi atât…

— Poate dacă nu mă nășteam eu, ai fi avut o viață mai ușoară. Poate ai fi plecat din țară, ai fi avut alt destin…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Nu i-am spus niciodată cât de greu mi-a fost și mie când am rămas însărcinată cu ea la douăzeci și trei de ani, singură, cu un soț care venea acasă doar ca să doarmă. Nu i-am spus cât am plâns în baie, ascunsă de ea, când nu aveam bani de lapte sau când mă simțeam prizonieră într-o viață care nu era a mea.

— Nu te-am forțat niciodată să te măriți sau să faci un copil. Ai ales singură, Ana. Dar asta nu înseamnă că nu mă doare să te văd luptând cu aceleași demoni ca mine.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ana dormind pe canapea, cu fetița lipită de ea. Am făcut cafea și am privit pe geam la blocurile cenușii care se întindeau până la orizont. M-am întrebat dacă toate mamele simt aceeași neputință când își văd copiii suferind. Dacă toate visează la o viață mai bună pentru ei și se întreabă unde au greșit.

Când Ana s-a trezit, mi-a zâmbit obosit. — Mulțumesc că ai rămas cu noi azi-noapte, mamă. Nu știu ce m-aș face fără tine.

— O să fii bine, i-am spus, dar nici eu nu mai credeam în propriile cuvinte.

Au trecut luni de atunci. Vlad a plecat într-o zi fără să spună nimic. Ana a rămas singură cu fetița și cu ratele la bancă. A început să lucreze suplimentar la un call-center și eu am venit mai des la ea, ca să o ajut cu copilul. Uneori mă uit la ea și văd aceeași oboseală pe care o aveam eu când era mică. Același zâmbet forțat, aceeași speranță că mâine va fi mai bine.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe nepoata mea, Ana s-a așezat lângă mine și m-a întrebat:

— Mamă, tu ai fi făcut altfel dacă ai fi putut?

Am oftat și am privit-o în ochi:

— Poate că da. Poate că nu. Dar știu sigur că nu aș fi vrut niciodată ca tu să repeți greșelile mele. Și totuși… viața ne duce unde vrea ea.

Acum mă întreb mereu: oare ar fi trebuit să intervin mai mult? Să o opresc când încă mai era timp? Sau e mai bine așa, să-și învețe lecțiile singură? Cât de mult ar trebui o mamă să-și protejeze copilul de propriile alegeri?

Poate că fiecare generație e condamnată să repete aceleași greșeli sub alte forme. Poate că dragostea adevărată e să-i lași libertatea de a greși, chiar dacă te doare până la lacrimi.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E mai bine să lași copilul să-și trăiască propriile greșeli sau să lupți cu el pentru un drum mai sigur?