Între două lumi: Soțul meu, mama lui și eu

— Ioana, iar ai pus prea multă sare! Nu înțeleg cum nu poți să gătești ca mama…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când Radu, soțul meu, îmi critica mâncarea. Stătea la masă cu sprâncenele încruntate, împingând farfuria deoparte. M-am uitat la el, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În bucătăria noastră mică din Ploiești, fiecare masă devenise un examen pe care îl picam mereu.

— Poate ar trebui să mergi la mama să iei lecții, a continuat el, fără să ridice privirea din telefon.

M-am ridicat încet, prefăcându-mă că am ceva de făcut la chiuvetă. În mintea mea, se derulau scenele de la masa soacrei mele, doamna Viorica. Acolo, Radu era alt om: râdea, glumea, cerea porție dublă de sarmale și nu se plângea niciodată. Ba chiar o lăuda mereu:

— Mamă, numai tu știi să faci ciorba asta! Ioana nu reușește niciodată…

Îmi amintesc prima dată când am mers la ei după nuntă. Viorica m-a privit de sus până jos și mi-a spus:

— Sper că știi să gătești, dragă. Radu e obișnuit cu mâncare bună.

Am zâmbit timid, dar în sufletul meu s-a cuibărit o teamă care nu m-a mai părăsit. Oricât m-am străduit, oricâte rețete am încercat, nimic nu era destul de bun. Radu compara totul cu „acasă”, iar eu eram mereu pe locul doi.

Într-o duminică, după o altă masă tensionată acasă, am mers la părinții lui. Viorica ne-a întâmpinat cu miros de cozonac proaspăt și supă cu tăiței de casă. Radu s-a așezat la masă ca un copil fericit.

— Mamă, ce bine miroase! Ioana, ia notițe!

Toți au râs. Eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Am încercat să mă ascund în spatele unui zâmbet fals.

După masă, am ajutat-o pe Viorica la bucătărie. A oftat teatral:

— Nu-i ușor să fii soție, Ioana. Trebuie să știi să-ți ții bărbatul aproape. Prin stomac îl cucerești!

Am vrut să-i spun că nu suntem în anii ’80 și că dragostea nu se măsoară în linguri de sare sau zahăr, dar am tăcut. M-am simțit mică și neînsemnată.

Seara, acasă, i-am spus lui Radu:

— Te-ai gândit vreodată că poate nu e vorba doar despre mâncare? Poate că…

M-a întrerupt brusc:

— Nu începe iar cu psihologia ta! Dacă ai face lucrurile ca lumea, n-ar mai fi probleme.

Am adormit cu ochii în tavan și inima grea. M-am întrebat dacă toate femeile trec prin asta sau doar eu sunt atât de slabă încât nu pot face față.

A doua zi, la serviciu, colega mea Alina m-a văzut abătută.

— Ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea a oftat:

— Știi câte femei cunosc care trăiesc în umbra soacrei? Dar tu nu ești obligată să accepți asta! Vorbește cu el serios.

M-am întors acasă hotărâtă să nu mai tac. Seara, după cină (pe care Radu a criticat-o din nou), i-am spus:

— Radu, trebuie să vorbim. Nu mai pot trăi așa. Simt că orice fac nu e destul de bun pentru tine. M-am săturat să fiu comparată cu mama ta!

A ridicat din umeri:

— Dacă nu-ți convine…

M-au podidit lacrimile.

— Nu vreau să plec. Vreau doar să mă simt acceptată și iubită pentru ceea ce sunt! Nu sunt mama ta și nici nu vreau să fiu!

A tăcut preț de câteva secunde. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

— Ioana… poate exagerez uneori. Dar… m-am obișnuit cu anumite lucruri.

— Și eu m-am obișnuit cu lipsa ta de apreciere! Am nevoie de sprijinul tău, nu de critici!

A doua zi dimineață mi-a adus o cafea la pat. Un gest mic, dar care mi-a dat speranță că poate lucrurile se pot schimba.

Totuși, drumul spre echilibru e lung. Viorica încă mă privește ca pe o intrusă și Radu încă mai scapă remarci acide uneori. Dar am început să mă apăr și să spun ce simt.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim în umbra comparațiilor? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a fi văzute și iubite? Poate că răspunsul stă în curajul de a spune „ajunge” și de a ne cere locul la propria masă.