Ziua în care soacra mea mi-a spus „fiică”

— Nu ești destul de bună pentru fiul meu, Irina! Ți-am spus-o de la început!
Cuvintele Lidiei, soacra mea, mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros în acea seară de toamnă. Stăteam în bucătăria lor din Pitești, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi ascund lacrimile. Marius, soțul meu, era prins între noi două ca într-o menghină, incapabil să spună ceva. Simțeam cum fiecare privire a Lidiei mă judecă, cum fiecare gest al ei mă exclude din familia lor.

Nu am crescut într-o familie perfectă. Tata a plecat când aveam șapte ani, iar mama a făcut tot ce a putut să mă țină pe linia de plutire. Poate de aceea am căutat mereu acceptarea celorlalți, poate de aceea m-am agățat cu disperare de ideea că, odată ce mă mărit cu Marius, voi avea o familie completă. Dar Lidia nu m-a vrut niciodată. Pentru ea eram doar „fata aia de la bloc”, fără avere, fără rude importante, fără nimic special.

— Marius, nu vezi că nu e pentru tine? Nu știe să gătească sarmale, nu știe să țină casa!

Îmi amintesc cum Marius încerca să mă apere, dar vocea lui era mereu slabă în fața Lidiei. — Mamă, Irina e soția mea. O iubesc.

— Dragostea trece, băiete! O să vezi tu!

Ani la rând am încercat să-i câștig inima. Am gătit după rețetele ei, am mers cu ea la biserică duminica, am acceptat să petrecem toate sărbătorile la ei acasă. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era greșit: ciorba prea acră, cozonacul prea uscat, hainele prea moderne. Mă simțeam ca o intrusă în propria viață.

Când am rămas însărcinată cu Ilinca, am sperat că lucrurile se vor schimba. Poate un nepot îi va topi inima. Dar Lidia a venit la maternitate cu o privire rece și un buchet de flori ofilite.

— Să fie sănătoasă… dar să nu crezi că ai făcut cine știe ce minune! Toate femeile nasc!

M-am simțit atât de mică atunci. Am plâns în fiecare noapte lângă pătuțul Ilincăi, întrebându-mă dacă voi fi vreodată suficientă pentru familia asta.

Au trecut anii. Ilinca a crescut frumos, iar eu am continuat să joc rolul nororei perfecte. Dar sub zâmbetul meu se ascundea o oboseală cruntă și o tristețe care mă rodea pe dinăuntru. Marius nu mai știa cum să mă ajute; uneori părea că nici nu mai vrea să lupte.

Într-o zi de iarnă, Lidia a făcut un accident vascular cerebral. Marius era plecat cu serviciul la București, iar eu am fost prima care a ajuns la spital. Am stat lângă patul ei ore întregi, ținând-o de mână și rugându-mă să-și revină. Când și-a deschis ochii, m-a privit lung.

— De ce ai venit tu?

— Pentru că sunteți mama lui Marius… și pentru că sunteți parte din familia mea.

A întors capul spre perete și n-a mai spus nimic.

După externare, Lidia a avut nevoie de cineva care să o îngrijească. Marius nu putea lipsi de la serviciu, iar sora lui era plecată în Italia. Așa că am rămas eu. Zile întregi i-am schimbat pansamentele, i-am dat medicamentele la timp și am suportat toate toanele ei.

— Nu trebuie să faci asta din obligație! mi-a spus într-o seară.

— Nu fac din obligație… fac pentru că așa simt.

A tăcut mult timp. Într-o zi, când îi pieptănam părul alb, a început să plângă încet.

— N-am fost niciodată bună cu tine… Am crezut că dacă te țin la distanță îl protejez pe Marius. Dar m-am înșelat… Tu ești mai fiică pentru mine decât a fost vreodată fata mea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Vreau să te rog ceva… Să mă ierți dacă poți.

Am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit: — V-am iertat demult…

Din ziua aceea, totul s-a schimbat între noi. Lidia a început să-mi spună „fata mea” sau „fiică”, iar eu am simțit pentru prima dată că aparțin cu adevărat acestei familii.

Dar rana anilor pierduți nu s-a vindecat ușor. Au fost seri când mă uitam la Ilinca și mă întrebam dacă va trebui și ea să lupte atât de mult pentru acceptare. Dacă va trebui să-și sacrifice demnitatea pentru iubire.

Acum Lidia nu mai este printre noi. Dar înainte să plece mi-a spus: — Să nu uiți niciodată cât valorezi tu ca om, Irina! Și să nu lași pe nimeni să-ți spună altceva!

Mă gândesc adesea: câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim acceptați? Cât de mult ne costă orgoliul celor din jur? Și oare cât de greu e să spui „te iert” înainte să fie prea târziu?