Un singur nepot ajunge! Povestea luptei mele pentru copilul meu

— Nu, nu vreau să aud! Un singur nepot ajunge, Ilinca! Nu te gândi nici măcar o clipă să-l păstrezi!

Cuvintele soacrei mele, doamna Margareta, au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Era seară, iar eu abia reușisem să-i spun lui Vlad, soțul meu, că sunt însărcinată. El nu apucase să reacționeze, pentru că mama lui, care venise „doar să aducă niște plăcinte”, a auzit totul și a izbucnit. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin.

— Margareta, te rog… e decizia noastră, am încercat eu să spun cu voce stinsă.

— Decizia voastră? Vlad abia se descurcă la serviciu, tu ai salariu de educatoare, abia vă ajunge pentru chirie! Și ce faceți cu Ana? O să o neglijați pentru un alt copil? Nu, nu permit!

Vlad stătea cu ochii în pământ. Nu a spus nimic. M-am simțit trădată. În acea clipă am știut că lupta mea abia începe.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Vlad s-a întors de pe o parte pe alta, evitându-mi privirea. Dimineața, când Ana, fetița noastră de patru ani, a venit să mă îmbrățișeze, am simțit o durere ascuțită în piept. Cum să-i explic că poate nu va avea niciodată un frățior sau o surioară pentru că bunica ei nu vrea?

— Vlad, trebuie să vorbim, i-am spus când Ana a plecat la grădiniță.

— Ilinca, mama are dreptate… Nu ne permitem încă un copil. Și tu ai văzut cât e de greu cu Ana. Poate ar trebui să…

Nu l-am lăsat să termine. Am izbucnit în plâns.

— Vlad, nu pot! Nu pot să fac asta! E copilul nostru!

El a tăcut. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie.

Zilele au trecut greu. Margareta venea aproape zilnic cu argumente noi: „Gândește-te la cariera ta! La sănătatea ta! La viitorul Anei!” Îmi trimitea articole despre cât de greu e să crești doi copii în România, despre mame epuizate și familii destrămate. Odată chiar mi-a adus o programare la o clinică privată.

— Ești nebună? am țipat la ea atunci. Cum poți să-mi ceri asta?

— Pentru binele vostru! Pentru binele familiei! a răspuns ea cu voce rece.

Într-o seară, după ce Ana adormise, am găsit curajul să-i spun lui Vlad:

— Dacă nu mă susții, plec. Nu pot trăi cu gândul că am renunțat la copilul nostru doar pentru că mama ta așa vrea.

S-a uitat la mine lung, cu ochii umezi.

— Ilinca… mi-e frică. Mi-e frică să nu greșim. Dar nu vreau să te pierd.

A fost prima dată când am simțit că poate mai există speranță.

Lupta cu Margareta a continuat. A încercat să o convingă și pe mama mea că e o idee proastă. A sunat-o pe sora mea și i-a spus cât de egoistă sunt. M-am simțit izolată, ca și cum toată lumea era împotriva mea. Singura care părea bucuroasă era Ana, care nu știa nimic și mă întreba mereu:

— Mami, când o să am și eu un frățior?

Am început să merg la psiholog. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte fără să mă judece. Doamna Ruxandra m-a ajutat să-mi găsesc curajul:

— Ilinca, e corpul tău, e viața ta. Nimeni nu are dreptul să decidă în locul tău.

Așa am început să mă ridic din nou. Am refuzat programarea la clinică. Am încetat să-i răspund Margaretei la telefon. Vlad a început și el să se schimbe. Într-o zi a venit acasă cu o jucărie mică de pluș:

— Pentru bebeluș… dacă va fi băiat sau fată.

Am plâns împreună. Pentru prima dată în luni de zile, am simțit că suntem din nou o familie.

Când burtica a început să se vadă, Margareta a încetat să mai vină pe la noi. A trimis doar un mesaj sec: „Sper să nu regretați.”

Nașterea a fost grea, dar când l-am ținut pe Matei în brațe pentru prima dată, am știut că tot chinul a meritat. Ana era încântată și îl pupa mereu pe frunte.

Margareta a venit abia după două luni. S-a uitat la Matei cu ochii reci, dar apoi l-a luat în brațe și a început să plângă.

— Poate am greșit… Poate mi-a fost prea frică pentru voi…

Nu i-am răspuns atunci. Poate niciodată nu voi uita ce mi-a făcut, dar știu că am ales corect.

Acum, când îi văd pe Ana și Matei jucându-se împreună, mă întreb: De ce trebuie uneori familia să fie cel mai mare obstacol în calea fericirii noastre? Oare câte femei trec prin asta și nu au curajul sau sprijinul necesar? Voi ce ați fi făcut în locul meu?