Poți ierta un împrumut de familie? Povestea care ne-a destrămat căsnicia

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Drumul Taberei. Radu, soțul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, încercând să-și găsească cuvintele. De cinci ani trăiam cu povara unui împrumut pe care îl făcuserăm părinților lui, iar acum, când ratele la bancă și facturile ne sufocau, simțeam că nu mai pot duce această cruce singură.

— Ce vrei să fac, Irina? Să mă duc la mama și la tata și să le cer banii înapoi? Cum să fac asta? Sunt părinții mei!

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl iubeam pe Radu, dar nu mai puteam ignora faptul că familia lui devenise o povară pentru noi. Îmi aminteam perfect ziua aceea de iarnă, când părinții lui au venit la noi cu ochii plini de lacrimi și ne-au spus că au nevoie de bani ca să nu-și piardă apartamentul. Fără să stăm pe gânduri, am vândut mașina și am luat un credit rapid. Atunci eram convinși că totul va fi bine, că vor reuși să ne dea banii înapoi în câteva luni. Dar lunile s-au transformat în ani, iar promisiunile s-au topit ca zăpada primăverii.

— Irina, nu e așa simplu… Tata are probleme cu inima, mama abia se descurcă cu pensia… Cum să le cerem banii?

— Dar noi? Noi cum ne descurcăm? Ai văzut ce a spus banca azi? Dacă nu plătim rata luna viitoare, ne execută apartamentul! Am început să plâng, simțind că toată lumea mea se prăbușește.

Radu a tăcut. Știam că îl doare la fel de mult ca pe mine, dar între noi se ridicase un zid invizibil. În fiecare seară, discuțiile noastre se terminau cu reproșuri și tăceri apăsătoare. Începusem să mă întreb dacă nu cumva dragostea noastră era prea slabă pentru a rezista presiunii.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg singură la socri. Am ajuns la ei cu sufletul greu și cu inima bătând nebunește. Doamna Maria m-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald, dar am văzut imediat umbrele de pe chipul ei.

— Irina, ce s-a întâmplat? Pari obosită…

— Doamnă Maria… am început timid, încercând să-mi stăpânesc vocea. Știți că v-am ajutat acum câțiva ani… Acum avem și noi probleme mari. Nu vreau să vă supăr, dar poate găsim o soluție… poate puteți începe să ne dați măcar o parte din bani înapoi.

Maria a oftat adânc și a început să plângă încet.

— Știu că nu e drept față de voi… Dar nu avem de unde, Irina. Abia ne ajung banii de medicamente și întreținere. Dacă ar fi după mine, v-aș da totul înapoi mâine…

Am plecat de acolo cu sufletul frânt. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă nu cumva am fost prea dură sau dacă nu meritam și eu puțină înțelegere. Când am ajuns acasă, Radu m-a întâmpinat cu privirea lui tristă.

— Ai fost la ei, nu-i așa?

— Da. Și mi-au spus că nu pot…

A urmat o tăcere grea. În acea seară am dormit fiecare pe partea lui de pat, fără să ne atingem măcar cu vârful degetelor.

Zilele au trecut greu. Am început să mă simt străină în propria casă. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă, iar eu evitam răspunsurile. Mama mea m-a sunat într-o zi:

— Irina, tu ești bine? Te aud mereu tristă…

— Sunt bine, mamă… doar obosită.

Nu voiam să-i spun cât de mult mă doare faptul că familia lui Radu a devenit un subiect tabu între noi. Nu voiam să-i spun cât de mult mă simt trădată de omul pe care îl credeam sprijinul meu.

Într-o seară, după ce am primit o notificare de la bancă privind executarea silită, am izbucnit din nou:

— Radu, trebuie să alegem: ori suntem o familie și luptăm împreună pentru viitorul nostru, ori fiecare merge pe drumul lui! Nu mai pot trăi așa!

Radu s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără să spună nimic. L-am așteptat toată noaptea. Când s-a întors dimineața, avea ochii roșii și fața brăzdată de lacrimi.

— Irina… iartă-mă… Nu știu ce să fac. Îmi iubesc părinții, dar te iubesc și pe tine. Mă simt prins între două lumi care se prăbușesc…

L-am îmbrățișat plângând amândoi. Dar rana rămânea acolo, deschisă.

În cele din urmă am decis să vindem apartamentul și să ne mutăm într-o garsonieră mai mică. Am plătit datoriile și am încercat să o luăm de la capăt. Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. În unele seri încă mă trezesc privind tavanul și întrebându-mă: oare am făcut bine? Oare există limite pentru iertare atunci când vine vorba despre familie?

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar oare cât putem sacrifica din dragoste pentru familie fără să ne pierdem pe noi înșine?