Când soțul alege mama în locul soției: Povestea mea despre trădare, secrete și conflicte de familie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu vinovată pentru tot ce merge prost în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce el stătea pe marginea patului, cu telefonul în mână, așteptând să-i răspundă mama lui la apel.

— Nu e vina ta, Ana, dar mama are dreptate uneori… Poate că ar trebui să fii mai atentă la ce spui, la cum te porți cu ea. E bătrână, are nevoie de liniște, mi-a răspuns el fără să mă privească.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Nu era prima dată când Vlad îi lua apărarea mamei lui, dar de data asta simțeam că nu mai pot. De doi ani de când ne-am mutat împreună cu doamna Lidia, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri și renunțări. Totul a început cu promisiunea că va fi doar pentru câteva luni, până își revine după operație. Dar lunile s-au transformat în ani, iar eu am devenit o străină în propria mea casă.

Îmi amintesc prima ceartă serioasă. Era o după-amiază ploioasă de octombrie. Tocmai venisem de la serviciu, obosită și udă până la piele. În bucătărie mirosea a supă de pui și a reproșuri nerostite. Doamna Lidia stătea la masă, cu privirea fixată pe mine.

— Ana, ai uitat să cumperi pâine. Ți-am spus de dimineață. Nu știu cum te descurci la serviciu dacă nici acasă nu poți ține minte două lucruri!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Am încercat să-i explic că am avut o zi grea, dar nici nu m-a lăsat să termin.

— Vlad, vezi? Mereu uită! Mereu! a strigat ea spre el, care abia intrase pe ușă.

El a oftat și mi-a aruncat o privire scurtă, plină de reproș. Atunci am știut că nu sunt doar eu împotriva ei, ci eu împotriva lor.

Zilele au trecut una după alta, fiecare la fel de apăsătoare. Orice făceam era greșit: dacă găteam, nu era destul de gustos; dacă făceam curat, nu era destul de bine; dacă voiam să ies cu prietenele, eram egoistă. Vlad nu vedea nimic din toate astea sau nu voia să vadă. Când încercam să-i spun cât de greu îmi este, îmi răspundea mereu:

— Ana, e mama! Ce vrei să fac? S-o dau afară?

Într-o zi, totul a explodat. Era sâmbătă dimineața și mă pregăteam să plec la piață. Doamna Lidia a intrat val-vârtej în bucătărie cu o față roșie de furie.

— Unde e brățara mea de aur? Era pe noptieră! Numai tu ai intrat în cameră azi!

Am rămas blocată. Nici nu știam despre ce brățară vorbește.

— Nu am văzut nicio brățară, am spus încet.

— Minți! Mereu minți! De când ai venit aici numai necazuri am!

Vlad a intrat exact atunci. Mama lui plângea și mă acuza cu voce tare. El s-a uitat la mine ca și cum eram o străină.

— Ana… dacă ai luat-o din greșeală, spune! Nu e nimic grav…

Atunci am simțit că se rupe ceva definitiv între noi. Cum putea să creadă că aș face așa ceva?

Am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers ore întregi prin oraș, fără țintă. M-am oprit pe o bancă în parc și am plâns până m-au durut ochii. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această familie: serile când rămâneam peste program ca să putem plăti ratele la apartament; zilele când renunțam la micile mele bucurii ca să le fie lor bine; nopțile când adormeam singură pentru că Vlad stătea cu mama lui până târziu.

Când m-am întors acasă, brățara fusese găsită: era căzută după noptieră. Niciun cuvânt de scuze din partea doamnei Lidia sau a lui Vlad. Totul a fost trecut sub tăcere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În acea noapte am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să caut un apartament mic de închiriat. Nu i-am spus nimic lui Vlad. În fiecare zi mă simțeam tot mai invizibilă în propria viață.

Într-o seară, după o altă ceartă absurdă despre cine a uitat să plimbe câinele (deși nici măcar nu aveam câine!), i-am spus lui Vlad:

— Eu plec. Nu mai pot trăi așa. Nu mai sunt eu.

A rămas mut câteva secunde.

— Ana… te rog… Mama nu poate rămâne singură…

— Dar eu? Eu pot? Eu nu contez?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Am plecat cu două valize și un suflet făcut bucăți. Primele nopți au fost cele mai grele. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să mai încerc. Dar apoi mi-am dat seama că nu poți construi fericirea ta pe nefericirea ta.

Au trecut luni de atunci. Vlad m-a sunat de câteva ori, dar discuțiile noastre s-au terminat mereu cu același refren: „Mama nu poate fără mine”.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț din cartierul Tineretului. Încet-încet am început să mă regăsesc. Seara îmi fac ceai și citesc sau mă plimb prin parc fără teamă că cineva mă va acuza pe nedrept.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și unde tragem linia între loialitate față de familie și respectul față de noi înșine? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să ne alegem pe noi.