Nu grăbi nunta, Maria! – Fuga miresei din fața unei familii tiranice

— Maria, nu te mai foi atâta! Rochia se șifonează, iar mama lui Vlad o să observe orice cută, ai auzit? — vocea mamei mele răsuna în camera mică, plină de flori și voaluri, dar și de o neliniște pe care nu reușeam s-o alung.

Mă uitam în oglindă la chipul palid care mă privea înapoi. Nu mai eram eu. De două luni, de când Vlad a cerut să ne căsătorim, viața mea devenise un carusel de compromisuri. Nunta nu mai era a mea, ci a lor: a părinților lui Vlad, a mamei mele, a rudelor care voiau sarmale și lăutari, a nașilor care impuneau reguli despre cum să stau, cum să zâmbesc, cum să fiu „o soție bună”.

— Maria, vino repede! A venit doamna Stanciu, mama lui Vlad! — strigă sora mea, Irina, cu o voce tremurată. Știam ce urmează: privirea critică, zâmbetul fals și instrucțiunile precise.

— Bună ziua, Maria. Sper că ai reținut ce-am discutat ieri: nu ridici vocea la Vlad niciodată, nu ieși din casă fără să știe el, iar cu banii… nu cheltui fără acordul lui. În familia noastră, femeia știe locul ei. Ai înțeles?

Am dat din cap mecanic. În mintea mea, un țipăt mut se zbătea să iasă la suprafață. Nu voiam să fiu „femeia lor”, voiam să fiu eu însămi. Dar toți din jurul meu păreau convinși că asta e calea spre fericire: supunere, sacrificiu, tăcere.

— Maria, Vlad te iubește. Nu-l dezamăgi! — șopti mama mea când am rămas singure. — Știi cât am muncit ca să ajungi aici? Să nu ne faci de râs!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balconul micuț și am privit orașul: blocuri cenușii, oameni grăbiți, o lume care părea indiferentă la drama mea. M-am întrebat: dacă aș fugi acum, ar observa cineva? Sau ar fi doar o altă poveste de spus la cafea?

Vlad a venit să mă vadă înainte de ceremonie. Era agitat.

— Maria, sper că ești pregătită. Mama vrea ca totul să fie perfect. Să nu uiți să zâmbești la poze și să nu te contrazici cu ea. Știi cât ține la aparențe…

— Vlad, dar noi? Noi ce vrem? — am îndrăznit să întreb.

— Acum nu e momentul pentru discuții. Hai să nu stricăm ziua asta! — mi-a răspuns rece.

Atunci am știut: nu era vorba doar despre nuntă. Era vorba despre viața mea întreagă, pe care urma s-o trăiesc după regulile altora.

Când am rămas singură în camera de hotel unde mă pregăteam, am început să plâng în hohote. Irina a intrat și m-a găsit ghemuită pe podea.

— Maria… ce faci? Ești gata?

— Nu pot… Irina, nu pot! Nu vreau să trăiesc așa! Nu vreau să devin o umbră în casa lor!

— Atunci nu o face! — mi-a spus ea cu o hotărâre neașteptată. — Fugi dacă simți că asta e soluția! Eu te ajut!

M-am uitat la ea uluită. Niciodată nu m-am gândit că aș putea avea o cale de scăpare.

— Dar mama? Tata? Ce-o să spună lumea?

— Să spună ce vrea! Tu trebuie să fii fericită!

În câteva minute mi-am scos rochia albă și am tras pe mine blugii și un tricou vechi. Irina mi-a dat cheile de la mașina ei și mi-a șoptit:

— Du-te unde vrei tu! Eu le spun că ai nevoie de timp.

Am ieșit pe ușa laterală a hotelului, cu inima bubuind în piept. Am condus fără țintă ore întregi, până am ajuns la casa bunicii dintr-un sat uitat de lume. Bunica m-a privit lung când m-a văzut pe prag:

— Ce-i cu tine, copila mea?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Mai bine o fată fugară decât o femeie nefericită pe viață!

Zilele următoare au fost un haos: telefoane de la mama, mesaje furioase de la Vlad și familia lui, zvonuri prin sat că „mireasa a fugit”. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit liniște. Am început să-mi amintesc cine sunt și ce vreau.

Mama a venit după câteva zile la mine. Era supărată și rușinată.

— Maria, ne-ai făcut de râs! Ce-o să spunem lumii?

— Mamă, eu nu pot trăi pentru lume! Eu trebuie să trăiesc pentru mine!

A plâns mult atunci. Dar încet-încet a început să mă înțeleagă. Irina mi-a fost mereu alături.

Vlad? A încercat să mă convingă să mă întorc, promițând că totul va fi altfel. Dar știam că nu se va schimba nimic.

Acum stau pe prispa casei bunicii și privesc apusul. Încerc să-mi găsesc curajul pentru un nou început.

Oare câte fete ca mine își sacrifică viața pentru a mulțumi pe alții? Câte dintre noi avem curajul să fugim înainte de a fi prea târziu?