Știu că nu sunt perfectă, dar nici tu nu ai fost vreodată visul meu: Povestea destrămării căsniciei mele cu Dănuț

— Nu mai pot, Dănuț! Nu mai pot să trăiesc așa! Am urlat cu vocea răgușită, cu palmele strânse pe marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă a becului arunca umbre ciudate pe fața lui. Dănuț s-a ridicat brusc de pe scaun, trântind paharul de apă pe care îl ținea în mână.

— Ce vrei de la mine, Loredana? Ce vrei să fac? Să mă transform în alt om? Să fiu altcineva?

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era prima ceartă, nici măcar a zecea. Era doar încă una, dar ceva în mine s-a rupt atunci. Poate pentru că, pentru prima dată, am spus cu voce tare ce simțeam de ani de zile: că nu mai pot. Că nu mai vreau.

Când l-am cunoscut pe Dănuț, aveam 23 de ani și visam la o viață simplă, dar plină de dragoste. El era băiatul liniștit din satul vecin, muncitor și cu ochii mereu triști. M-a cucerit cu răbdarea lui, cu felul în care îmi aducea flori de câmp și mă asculta ore întregi. Ne-am căsătorit după doi ani, într-o biserică mică, cu părinții noștri plângând de fericire.

Dar fericirea aceea s-a risipit repede. După nuntă, Dănuț a început să se schimbe. Nu brusc, ci încet, ca o apă care sapă în piatră. A devenit tot mai tăcut, tot mai absent. Muncea mult la fabrica din oraș și venea acasă obosit, nervos, fără chef de vorbă. Eu încercam să-l înțeleg, să-l ajut, să-l fac să râd ca înainte. Dar orice încercare se lovea de un zid.

— Lasă-mă în pace, Loredana! Nu vezi că sunt obosit?

Așa îmi răspundea aproape în fiecare seară. La început am crezut că e doar o perioadă grea. Apoi au început reproșurile.

— Tu nu faci nimic toată ziua! Stai acasă și te plângi!

Nu era adevărat. Aveam grijă de casă, găteam, spălam, mergeam la piață și la mama lui când avea nevoie. Dar pentru el nu conta nimic din toate astea.

Au trecut anii și ne-am îndepărtat tot mai mult. Am încercat să vorbesc cu el despre copii, despre viitorul nostru. Mereu schimba subiectul sau se enerva.

— Ce copii? Cu ce bani să-i creștem? Tu nu vezi cât e de greu?

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui. O femeie pe care nu o cunoșteam îi scria: „Mi-e dor de tine.” Am simțit cum mi se taie respirația. Când l-am întrebat cine e, a ridicat din umeri.

— O colegă de la muncă. Nu e nimic între noi.

Dar nu l-am crezut niciodată. De atunci, ceva s-a schimbat definitiv între noi. Am început să dormim în camere separate. Vorbeam doar despre facturi și cumpărături.

Mama mea mă suna aproape zilnic.

— Loredana, nu poți să-l lași! Ce-o să zică lumea? O să rămâi singură toată viața!

Dar eu eram deja singură. Singură într-o casă plină de tăceri grele și priviri reci.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, am ieșit afară și am stat pe bancă până târziu în noapte. Vecina mea, Mariana, a venit lângă mine.

— Ce-ai pățit, fată dragă?

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ea m-a ținut în brațe și mi-a șoptit:

— Nu ești singura care trece prin asta. Și eu am trecut prin iad cu bărbatul meu. Dar trebuie să te gândești la tine. La ce vrei tu.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă uit în oglindă și să nu mă mai recunosc. Unde era fata veselă care visa la iubire? Cine devenisem?

Într-o dimineață, m-am trezit hotărâtă. Mi-am făcut bagajele și am plecat la mama mea. Dănuț nici măcar nu m-a oprit.

— Faci ce vrei! a spus el rece.

La început mi-a fost frică. Frică de gura lumii, frică de singurătate, frică de viitor. Dar apoi am simțit o ușurare imensă. Pentru prima dată după mulți ani, puteam respira.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. M-am angajat la magazinul din sat și am început să ies cu prietenele mele vechi. Uneori mă gândesc la Dănuț și mă întreb dacă îi este dor de mine sau dacă regretă ceva.

Dar cel mai des mă întreb dacă eu voi putea vreodată să mai cred în iubire.

Poate că nu sunt perfectă — nici el n-a fost vreodată visul meu — dar merit oare să fiu fericită? Sau suntem condamnați să ne mulțumim cu puțin doar ca să nu fim singuri?