Între două lumi: Povestea unei nurori în România de azi

— N-ai să mai ai niciodată mamă, să știi! a strigat soacra mea, Ileana, cu o voce care a spart liniștea din bucătărie ca un ciob de sticlă. Am rămas încremenită lângă chiuvetă, cu mâinile ude, tremurând. Peter, băiatul meu de șapte ani, s-a oprit din desenat și s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați. M-am simțit mică, strivită între pereții casei care nu era a mea, între trecutul pe care îl pierdusem și prezentul care mă respingea.

Totul a început după ce mama mea, Maria, s-a stins din viață. O boală nemiloasă a luat-o prea repede, iar eu am rămas fără sprijinul ei, fără vocea ei caldă care mă liniștea la orice oră din zi sau noapte. Soțul meu, Radu, a încercat să mă ajute cum a știut el mai bine, dar era prins între serviciu și presiunile mamei lui. După înmormântare, Ileana a insistat să ne mutăm la ea „să nu fim singuri”, dar am simțit de la început că nu e loc pentru mine acolo.

— Nu vreau să te superi, dar aici se face cum spun eu! mi-a spus Ileana într-o seară, când încercam să-i explic că Peter are nevoie de timp să se obișnuiască cu noua casă. — Copilul trebuie să fie tare! Nu-l cocoloși ca maică-ta!

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc în plâns. Îmi lipsea mama atât de mult încât uneori mă trezeam noaptea și întindeam mâna spre telefon, doar ca să-mi amintesc că nu mai am cui să-i scriu.

Zilele au început să semene una cu alta: dimineața pregăteam micul dejun pentru toți, apoi îl duceam pe Peter la școală și mă întorceam acasă unde Ileana mă supraveghea la fiecare pas. Orice făceam era greșit: „Nu așa se spală vasele!”, „Nu pune atâta sare!”, „Nu-l lăsa pe Peter să stea la calculator!”

Într-o după-amiază, când Radu a venit acasă mai devreme, am încercat să-i spun cât de greu îmi este. — Radu, nu mai pot… simt că mă sufoc aici.

El s-a uitat la mine cu oboseală în ochi: — Hai, lasă… Mama vrea doar să ne ajute. Știi că nu-i place să stea singură.

— Dar eu? Eu unde mai sunt în toată povestea asta?

— Ești aici cu noi. O să fie bine.

Dar nu era bine. În fiecare zi simțeam cum mă pierd puțin câte puțin. Peter devenea tot mai retras, iar eu nu reușeam să-l ajut. Într-o seară l-am găsit plângând sub pătură.

— Mi-e dor de bunica… De ce nu mai vorbim despre ea?

M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe. — Și mie mi-e dor, puiule. Dar putem vorbi oricând vrei tu.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o poză cu mama mea ruptă în două. Ileana stătea la masă cu o ceașcă de cafea și m-a privit fără nicio urmă de regret.

— Nu e sănătos să trăiești în trecut. Ai familie nouă acum.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am ieșit afară și am plâns în curte până când mi-au înghețat obrajii. Vecina mea, tanti Viorica, m-a văzut și a venit lângă mine.

— Draga mea, știu că nu-ți e ușor… Dar trebuie să ai grijă de tine. Dacă tu cedezi, cine mai are grijă de Peter?

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios dacă nu ar fi mai bine să plec cu Peter undeva doar noi doi. Dar unde? Nu aveam bani, nu aveam un loc al meu. Radu nu părea dispus să mă urmeze.

Într-o seară tensionată, după ce Ileana a făcut o criză pentru că am uitat să cumpăr pâine, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu sunt sclava nimănui! Am nevoie de spațiul meu!

Ileana s-a ridicat brusc:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar copilul rămâne aici!

Peter a început să plângă și s-a agățat de mine:

— Nu vreau să stau fără tine!

Radu a încercat să calmeze spiritele:

— Haideți, liniștiți-vă! Putem discuta ca oamenii…

Dar nu mai era nimic de discutat. În acea noapte am dormit cu Peter în brațe și am știut că trebuie să iau o decizie.

A doua zi am sunat-o pe verișoara mea din Ploiești:

— Irina, pot veni la tine câteva zile? Nu mai rezist aici.

— Vino oricând ai nevoie! Ești familie!

Am făcut bagajele pe furiș și am plecat cu Peter înainte ca Ileana sau Radu să se trezească. Pe drum spre gară, inima îmi bătea nebunește: făceam ceea ce trebuia sau fugeam de responsabilitate?

La Irina am găsit liniște pentru prima dată după luni întregi. Peter a început să zâmbească din nou. Am început să caut un job part-time și un apartament mic unde să putem începe o viață nouă.

Radu m-a sunat după două zile:

— De ce ai plecat? Mama e distrusă!

— Și eu eram distrusă! Trebuie să aleg ce e mai bine pentru mine și pentru Peter.

Nu știu ce va urma. Poate că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel. Poate că Ileana nu va înțelege niciodată cât rău mi-a făcut. Dar știu că merit să fiu fericită și că Peter are nevoie de o mamă întreagă sufletește.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” și să ne alegem pe noi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?