Trădarea din umbra prieteniei: Cum o întâlnire banală mi-a sfâșiat viața

— Nu pot să cred că ai uitat iar să iei lapte! am izbucnit, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce Paul se uita absent la rafturile cu produse lactate. Era o zi obișnuită de sâmbătă, iar supermarketul era plin de oameni grăbiți. Îmi simțeam inima bătând ciudat, fără să știu că, în câteva minute, viața mea avea să se schimbe pentru totdeauna.

— Lasă, Marta, iau eu acum. Tu vezi dacă găsești cafeaua aia pe care o vrei, mi-a răspuns el, zâmbind forțat. Am dat din cap și m-am îndreptat spre raftul cu cafea, încercând să nu mă gândesc la cât de distant devenise în ultimele luni. Poate era doar stresul de la muncă, îmi spuneam mereu.

Când m-am întors, Paul nu mai era acolo. L-am căutat printre raioane și l-am zărit la coadă la casa opt. Nu era singur. Lângă el stătea Irina, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu. Vorbeau încet, cu capetele apropiate, iar Paul îi atingea mâna cu o familiaritate care mi-a înghețat sângele în vene.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am ascuns după un stand cu reviste și i-am privit, incapabilă să mă mișc sau să gândesc limpede. Irina râdea la ceva ce-i spusese Paul și îi șoptea ceva la ureche. În acel moment am știut. Nu era nevoie de alte dovezi.

Am ieșit din magazin fără să-i mai aștept. Aerul rece de martie m-a lovit în față ca o palmă. Am mers pe jos până acasă, cu pași mecanici, încercând să-mi adun gândurile. Cum de nu am văzut nimic? Cum au putut ei doi, oamenii în care aveam cea mai mare încredere, să-mi facă asta?

Seara, Paul a venit acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A pus cumpărăturile pe masă și m-a întrebat dacă vreau să bem un ceai. L-am privit în ochi și am întrebat direct:

— De cât timp mă înșeli cu Irina?

A încremenit. Pentru o clipă am văzut în ochii lui frica și rușinea. Apoi a început să nege, bâlbâindu-se:

— Ce prostii spui? Ești nebună? Irina e prietena ta!

— Am văzut cum te uitai la ea azi la supermarket. Cum îi atingeai mâna. Nu mă minți, Paul!

A tăcut. S-a lăsat pe scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.

— Marta… nu voiam să afli așa… Nu știu ce s-a întâmplat între noi. Totul a început după Revelion… eram confuz… Irina era mereu acolo când tu erai ocupată…

Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Eu eram ocupată să țin casa asta pe linia de plutire! Să am grijă de părinții tăi bolnavi! Să muncesc peste program ca să putem plăti ratele! Și tu… tu te-ai consolat cu cea mai bună prietenă a mea?

Paul nu a mai spus nimic. A doua zi dimineață a plecat la serviciu fără să mă privească.

Am sunat-o pe Irina. Vocea ei era veselă la început, dar când i-am spus ce știu, a tăcut brusc.

— Marta… nu am vrut să te rănesc… Paul era nefericit… Eu eram singură… Totul a fost o greșeală…

— O greșeală care a durat luni de zile! Ai fost la mine în casă, ai mâncat la masa mea, ai râs cu mine… Cum ai putut?

A început să plângă.

— Iartă-mă… Nu merit prietenia ta…

Am închis telefonul fără să-i mai răspund.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce sunt atât de abătută. I-am spus doar că eu și Paul avem probleme. N-am avut curajul să-i spun adevărul nici măcar surorii mele, Anca.

La serviciu abia reușeam să mă concentrez. Colegii mă întrebau dacă sunt bolnavă. Noaptea nu dormeam deloc; mă întrebam unde greșisem eu, ce nu fusese suficient la mine ca soțul meu să caute alinare în altă parte.

Într-o seară, după două săptămâni de tăcere și răceală între noi, Paul s-a mutat la părinții lui. Mi-a lăsat un bilet pe masă: „Îmi pare rău pentru tot. Nu merit iertarea ta.”

Irina nu m-a mai căutat niciodată. Prietenii comuni au început să mă evite; unii nu știau ce s-a întâmplat, alții nu voiau să se implice. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Au trecut luni până am reușit să vorbesc despre asta cu cineva. Anca a venit într-o seară la mine și m-a găsit plângând pe podeaua bucătăriei.

— Marta, trebuie să mergi mai departe! Nu e vina ta! Oamenii fac alegeri proaste… dar tu nu trebuie să plătești pentru ele toată viața!

Am încercat să o cred. Am început terapia, am ieșit din nou cu colegii la cafea, am mers la film singură pentru prima dată după mulți ani.

Dar rana trădării rămâne adâncă. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas, dar încă mă întreb dacă voi putea vreodată să am din nou încredere în cineva.

Poate că timpul vindecă totul… sau poate doar ne obișnuim cu durerea. Voi ce credeți? Se poate ierta o astfel de trădare? Sau rămâne pentru totdeauna o rană deschisă?