„Nu ești fiica mea!” – Povestea unui adevăr care a sfâșiat o familie

— Cum ai putut să-mi faci asta? am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mama își strângea halatul pe lângă ea, cu ochii goi, pierduți undeva departe. Era o seară rece de octombrie, iar în bucătăria noastră mirosea a supă de pui și a trădare. Tata nu era acasă, ca de obicei. De fapt, tata nu mai era cu adevărat acasă de ani buni, dar eu refuzam să văd asta.

— Nu înțelegi, Irina, nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! a izbucnit ea, vocea tremurându-i. Nu ești fiica mea! Nu ești… a noastră.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Aveam douăzeci și doi de ani și credeam că știu cine sunt. Am crescut în Bacău, într-un apartament mic de la etajul patru, cu pereți subțiri și vecini curioși. Mama, Adela, era profesoară de română, severă și distantă. Tata, Viorel, lucra la CFR și venea acasă doar să doarmă. Între ei era mereu o tăcere apăsătoare, dar eu credeam că așa e în toate familiile.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, simțind cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Mama s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă. Am văzut-o rar atât de vulnerabilă. — Nu pot… Nu pot să-ți spun totul acum. Dar trebuie să știi că nu ești copilul meu biologic. Te-am luat din maternitate… a fost o greșeală… un schimb… Nu știu cum s-a întâmplat. Nimeni nu a vrut asta.

Am rămas împietrită. În mintea mea se derulau imagini: prima zi de școală, când mama m-a ținut de mână atât de strâns încât mi-au amorțit degetele; serile când mă certa pentru note mici; Crăciunurile în care tata aducea bradul prea târziu și îl împodobeam singură. Toate păreau acum false, ca niște scene dintr-un film prost.

— Și tata știe? am întrebat cu voce stinsă.

— Da… Știe. Dar am hotărât să nu-ți spunem niciodată. Am crezut că e mai bine așa. Dar nu mai pot… Nu mai pot!

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. Am mers pe holul lung, cu covorul vechi și tablourile kitsch agățate strâmb. În camera mea, m-am prăbușit pe pat și am plâns până am adormit.

A doua zi dimineață, tata era la masă, cu ziarul în față și cafeaua aburindă. M-am așezat în fața lui și l-am privit fix.

— E adevărat? am întrebat simplu.

A lăsat ziarul jos și m-a privit pentru prima dată după mult timp. — Da, Irina. E adevărat. Dar pentru noi ai fost mereu fata noastră.

— Pentru voi… Dar pentru mine? Cine sunt eu?

A oftat adânc și a dat din umeri. — Nu știu ce să-ți spun…

În zilele următoare am trăit ca într-o ceață groasă. La facultate nu mă puteam concentra la cursuri. Prietena mea cea mai bună, Roxana, a observat că ceva nu e în regulă.

— Ce-ai pățit? Parcă nu mai ești tu…

I-am povestit totul într-o seară, pe banca din parc.

— Doamne, Irina… Dar vrei să-ți cauți părinții adevărați?

Nu știam ce să răspund. O parte din mine voia să afle adevărul cu orice preț. Alta se temea că va găsi doar alte răni.

Acasă, atmosfera devenise insuportabilă. Mama nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Tata încerca să mă facă să râd cu glumele lui vechi, dar nimic nu mă mai atingea.

Într-o zi am găsit într-un sertar vechi o scrisoare mototolită, adresată mamei mele de către o femeie pe nume Maria Popescu. Scria: „Adela, nu pot să trăiesc cu gândul că fetița mea e undeva fără mine. Te rog, dacă știi ceva…”

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Era posibil ca Maria Popescu să fie mama mea biologică? Am început să caut pe Facebook, pe Google, orice urmă a acestui nume. După câteva zile de căutări febrile am găsit un profil: o femeie de vreo cincizeci de ani dintr-un sat din județul Neamț.

Am tremurat când i-am scris primul mesaj: „Bună ziua! Mă numesc Irina și cred că am putea fi rude…”

A trecut o săptămână până mi-a răspuns: „Irina? Cum ai aflat? De ani de zile mă rog să te găsesc…”

Am vorbit ore întregi la telefon. Mi-a povestit cum i s-a spus la maternitate că fetița ei a murit la naștere, dar ea nu a crezut niciodată asta. Cum a visat mereu că mă va regăsi.

Când i-am spus mamei adoptive că vreau să o întâlnesc pe Maria Popescu, a izbucnit într-o criză de plâns isteric.

— Nu poți să faci asta! Eu te-am crescut! Eu am stat nopți lângă tine când aveai febră! Eu te-am dus la școală!

— Dar nu mi-ai spus niciodată adevărul! am țipat eu. M-ai mințit toată viața!

Tata s-a băgat între noi: — Ajunge! Irina are dreptul să știe cine e!

A urmat o perioadă de tăcere grea în casă. Într-un final, într-o duminică dimineață am plecat spre Neamț cu trenul. Inima îmi bătea nebunește tot drumul.

Maria Popescu m-a întâmpinat la poartă cu ochii plini de lacrimi și brațele deschise. Ne-am îmbrățișat strâns și am simțit pentru prima dată un fel de liniște ciudată.

Am petrecut câteva zile la ea acasă, ascultând povești despre copilăria pe care n-am avut-o niciodată acolo: despre frații mei vitregi, despre casa mică dar plină de râsete, despre greutățile vieții la țară.

Când m-am întors acasă la Bacău, mama mă aștepta în prag cu ochii roșii.

— Te-ai hotărât? rămâi cu noi sau te duci la ea?

— Nu pot alege între două vieți care nu-mi aparțin pe deplin… Dar vreau să știu cine sunt.

Au trecut luni de atunci. Încerc să împac cele două lumi care mă sfâșie între ele: familia care m-a crescut și familia care m-a născut. Nu știu dacă voi reuși vreodată.

Uneori mă întreb: oare sângele sau dragostea ne face familie? Și dacă adevărul doare atât de tare… merită el spus până la capăt?