Ziua în care am spus „Nu” – Aniversarea care a zguduit familia

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, că sunt fericită, că nu mă doare nimic!
Vocea mea a răsunat spart în bucătăria mică, printre aburii de sarmale și clinchetul tacâmurilor. Vlad s-a oprit din tăiatul tortului, cu cuțitul suspendat deasupra blatului. Ochii lui căprui, atât de blânzi altădată, s-au umbrit de o neliniște pe care o cunoșteam prea bine.
— Ce s-a întâmplat, Ilinca? E ziua mea… Nu putem măcar azi să avem liniște?
Am simțit cum mi se strânge gâtul. În sufragerie, râsetele părinților lui Vlad și ale surorii lui, Andreea, se auzeau ca un cor fals, ca o piesă prost regizată. De zece ani, la fiecare aniversare, eram gazda perfectă: găteam, decoram, zâmbeam larg chiar și când mă simțeam invizibilă.
Dar anul acesta nu mai puteam. Anul acesta, după ce am pierdut sarcina și nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine, după ce mama lui Vlad a spus iarăși „Lasă, dragă, poate la anul o să fii și tu în stare”, ceva s-a rupt în mine.
— Ilinca, hai… Nu-i momentul acum. Mama te aude…
— Să mă audă! Să audă toată lumea!
Am ieșit în sufragerie cu obrajii fierbinți. Toți s-au oprit din vorbit. Tata-socru ținea un pahar de vin ridicat în aer, Andreea își verifica telefonul. Mama-soacră m-a privit cu sprâncenele ridicate:
— Ce-i cu tine, Ilinca? Nu te-ai odihnit destul?
— Nu, nu m-am odihnit deloc. Și știți de ce? Pentru că nu mai pot să fiu doar bucătăreasa și menajera voastră la fiecare aniversare! Pentru că nu mai pot să zâmbesc când mă doare sufletul!
Vlad a încercat să mă tragă înapoi spre bucătărie, dar m-am smuls.
— Ilinca, te rog…
— Nu! Azi vreau să spun ce simt. Azi vreau să fiu eu însămi!
Mama-soacră a oftat teatral:
— Iar începi cu sensibilitățile astea? Toate femeile trec prin greutăți. Așa e viața.
— Nu, nu așa e viața! Așa ați ales voi să fie! Eu nu mai vreau să tac!
Andreea a ridicat ochii din telefon:
— Ilinca, exagerezi. E doar o zi pe an…
— Pentru voi e doar o zi pe an. Pentru mine sunt zece ani de sacrificii, de cuvinte nespuse, de lacrimi ascunse în baie! Zece ani în care am încercat să fiu ceea ce vreți voi și am uitat cine sunt eu!
Tata-socru a încercat să detensioneze atmosfera:
— Hai să bem un pahar și să uităm…
— Nu mai pot uita! Am pierdut un copil și nici măcar nu m-ați întrebat dacă sunt bine! Voi vreți doar să vă fie vouă comod!
S-a lăsat o liniște grea. Vlad s-a apropiat încet:
— Ilinca… Știu că îți e greu. Dar nu putem schimba totul într-o zi…
L-am privit cu ochii plini de lacrimi:
— Dar putem începe azi! Azi vreau să fiu sinceră. Azi vreau să spun că nu mai gătesc pentru voi dacă nu mă respectați. Că nu mai accept glumele despre „femeia la cratiță”. Că nu mai vreau să fiu invizibilă în propria mea casă!
Mama-soacră s-a ridicat brusc:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Vlad, vezi ce nevastă ai?
Vlad s-a uitat la mine neputincios. Am simțit cum mi se rupe inima. Dar pentru prima dată am simțit și o eliberare ciudată.
— Poate chiar asta ar trebui să fac… Poate ar trebui să plec până vă dați seama cât valorez cu adevărat!
Am ieșit din casă fără să-mi iau geaca. Aerul rece m-a izbit în față ca un duș rece. Am mers pe stradă fără țintă, cu lacrimile curgând șiroaie. M-am gândit la mama mea, la cum m-a învățat mereu să fiu „fată bună”, să nu deranjez pe nimeni. La tata care nu ridica niciodată vocea la mama, dar nici nu o apăra când bunica o jignea. La toate femeile din familia mea care au tăcut și au înghițit umilințe „pentru liniștea casei”.

M-am oprit pe o bancă din parc și am privit copacii golași. O bătrână s-a așezat lângă mine și m-a întrebat blând:

— Ce-ai pățit, mamă?

Am izbucnit iar în plâns:

— M-am săturat să fiu mereu ultima pe lista mea…

Bătrâna mi-a pus mâna pe umăr:

— Să nu uiți niciodată cine ești. Sufletul tău e mai important decât orice tradiție.

Am stat acolo mult timp, până când frigul mi-a intrat în oase și telefonul a început să vibreze neîncetat: Vlad.

Nu i-am răspuns imediat. Pentru prima dată în viață voiam ca decizia să fie doar a mea.

Când m-am întors acasă târziu, Vlad mă aștepta pe scări.

— Îmi pare rău… N-am avut curajul să te apăr.

L-am privit lung:

— Poate nici tu nu știi cine ești fără ei…

A doua zi dimineață am făcut cafeaua doar pentru mine. Am stat la masă privind soarele care intra timid prin geam și mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cât valorez.

Poate că aniversarea asta a fost începutul sfârșitului pentru vechile noastre obiceiuri. Sau poate începutul unei vieți noi.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc încă în umbra unor tradiții care le strivesc sufletul? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Nu”?