Între mama și soție – Cum am fost la un pas să mă pierd în familia altcuiva

— Irina, iar ai pus sare prea multă în ciorbă! Nu ți-am spus de atâtea ori că lui Vlad nu-i place așa?
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, plină de aburi. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea mi se oprea pe geamul aburit, dincolo de care ploaia bătea nervos în sticlă. Vlad, soțul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.

— Lasă, mamă, nu e chiar așa grav, am zis eu încercând să-mi păstrez calmul.
— Nu e grav pentru tine, dar pentru noi contează! Aici nu suntem la mama ta acasă!

M-am simțit mică, strivită între două lumi. De când ne mutasem la ea, după ce Vlad își pierduse locul de muncă și nu ne mai permiteam chiria, fiecare zi era o luptă surdă pentru un colț de liniște. Mariana avea reguli pentru orice: cum să spălăm vasele, cum să aranjăm hainele, când să stingem lumina. Totul era sub controlul ei.

La început am crezut că e doar o perioadă grea și că trebuie să fiu răbdătoare. Dar zilele s-au transformat în luni, iar eu simțeam cum mă sting încetul cu încetul. Prietenele mă întrebau la telefon dacă sunt bine, iar eu mințeam: „Da, e totul în regulă.” Dar nu era. Nu mai eram Irina cea veselă, care râdea din orice și visa la o familie fericită. Eram o umbră care se furișa prin casă, încercând să nu deranjeze.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă târziu și nici măcar nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua, am izbucnit:

— Vlad, tu chiar nu vezi ce se întâmplă cu mine? Nu mai pot! Simt că mă sufoc aici!

El a oftat și s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Irina, te rog… Știi că mama ne ajută. Nu putem să-i întoarcem spatele acum.

— Nu vreau să-i întorc spatele! Vreau doar să am și eu un loc al meu! Să pot găti fără să fiu criticată la fiecare pas! Să pot sta pe canapea fără să simt că ocup prea mult spațiu!

Vlad a dat din umeri și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu lacrimile mele și cu sentimentul că nu contez pentru nimeni.

A doua zi dimineață, Mariana m-a întâmpinat cu aceeași privire rece:

— Ai văzut ce dezordine ai lăsat aseară în sufragerie? Nu știu cum te-a crescut mama ta…

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers pe jos ore întregi prin orașul cenușiu. M-am oprit într-un parc și m-am așezat pe o bancă udă. Am scos telefonul și am sunat-o pe mama.

— Mamă… nu mai pot…

Ea a tăcut o clipă, apoi mi-a spus blând:

— Irina, tu nu ești servitoarea nimănui. Ai dreptul la fericire. Dacă nu-ți aperi sufletul acum, cine o va face?

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară m-am întors acasă hotărâtă să schimb ceva. Am intrat în bucătărie unde Mariana spăla vasele cu gesturi nervoase.

— Doamnă Mariana… trebuie să vorbim.

Ea s-a uitat la mine surprinsă.

— Vreau să știți că apreciez tot ce faceți pentru noi, dar am nevoie de spațiul meu. Nu pot trăi mereu cu frica de a greși. Vreau să gătesc și eu uneori cum știu eu. Vreau să pot sta liniștită în casa asta.

Mariana a tăcut preț de câteva secunde care mi s-au părut ore.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca la mama ta!

M-am uitat la Vlad care intrase între timp în cameră.

— Vlad, tu ce zici?

El s-a uitat la mine și apoi la mama lui.

— Mamă… poate ar trebui să-i dăm Irinei mai mult spațiu. Și eu simt că atmosfera e prea tensionată.

Mariana a oftat adânc:

— Bine… dar sper să nu regretați!

Nu a fost ușor după aceea. Au urmat zile de tăceri apăsătoare și priviri reci. Dar încet-încet am început să-mi recapăt curajul. Am redecorat camera noastră cu câteva lucruri mici care îmi aduceau bucurie: o vază cu flori proaspete, o păturică colorată de la mama. Am început să gătesc din nou rețetele mele preferate și chiar dacă Mariana strâmba din nas uneori, nu mai lăsam vorbele ei să mă rănească.

Cu timpul, Vlad a început să mă sprijine mai mult. A găsit un nou loc de muncă și am început să punem bani deoparte pentru chirie. Într-o zi i-am spus:

— Când vom avea casa noastră, promit că n-o să uit niciodată cât de greu a fost aici.

El m-a strâns în brațe:

— Și eu promit că n-o să te mai las niciodată singură în fața nimănui.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă în umbra altora? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu supărăm pe nimeni? Poate e timpul să vorbim despre asta…