Când propriul fiu îți ia totul – Povestea unei mame care a fost nevoită să o ia de la capăt

— Mamă, nu te mai gândi la prostii! E doar o semnătură, nu se schimbă nimic între noi, îți promit! Rareș mă privea cu ochii lui albaștri, aceiași ochi pe care îi avea când era copil și venea plângând la mine după ce cădea cu bicicleta. Dar acum era bărbat în toată firea, cu nevastă și doi copii, iar eu… eu eram doar mama lui, văduvă de șapte ani, cu pensia mică și inima plină de griji.

Am semnat. Am semnat pentru că am crezut în el, pentru că mi-a spus că vrea să mă protejeze, să nu am bătăi de cap cu actele. Am semnat pentru că eram obosită și pentru că, în adâncul sufletului meu, încă mai credeam că sângele apă nu se face.

Două luni mai târziu, într-o după-amiază ploioasă de aprilie, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Rareș a intrat cu Andreea, nora mea, și cu un ton pe care nu-l recunoșteam:

— Mamă, trebuie să vorbim. Noi avem nevoie de spațiu. Copiii cresc, tu știi cum e… Poate găsești ceva mai mic, o garsonieră. Te ajutăm cu mutatul.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să râd, să cred că e o glumă proastă. Dar Andreea mă privea rece, cu brațele încrucișate.

— Nu e normal să stăm toți claie peste grămadă. Și-apoi, casa e pe numele nostru acum. E timpul să-ți vezi de viața ta, a zis ea.

Am ieșit în ploaie fără umbrelă, cu sufletul gol. Am mers la vecina mea, tanti Lenuța, care m-a primit pe canapea și mi-a dat un ceai cald. Plângeam ca un copil și nu puteam să cred că Rareș, băiatul meu, același care venea la mine cu palmele julite, mă dăduse afară din casa mea.

Au urmat zile lungi și nopți albe. Am încercat să vorbesc cu el la telefon:

— Rareș, mamă… unde să mă duc? Nu am bani de chirie…
— Mamă, nu pot vorbi acum. Andreea e nervoasă. O să te descurci tu cumva.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Prietenele mele mă sunau și mă întrebau ce s-a întâmplat. Le mințeam: „Sunt bine, stau la Lenuța până îmi găsesc ceva.” Dar adevărul era că nu aveam nimic – nici casă, nici bani, nici fiu.

Într-o zi, am mers la primărie să întreb de ajutor social. Funcționara m-a privit peste ochelari:
— Aveți copii? Da? Atunci ei trebuie să vă ajute. Statul nu poate face nimic.

M-am simțit invizibilă. O femeie trecută de 60 de ani, fără rost pe lume. M-am gândit să mă duc la biserică. Preotul m-a ascultat și mi-a spus blând:
— Iartă-l pe fiul tău, Viorica. Poate nu știe ce face.

Dar cum să ierți când te doare atât de tare? Cum să ierți când fiecare amintire din casa aceea te arde?

Tanti Lenuța m-a ajutat să găsesc o cameră mică la mansardă, într-o casă veche din cartier. Am început să fac curățenie prin casele vecinilor ca să pot plăti chiria. În fiecare dimineață mă trezeam devreme și mă rugam să am putere să trec peste ziua ce urma.

Într-o sâmbătă dimineață, Rareș a venit la mine. Era singur și părea obosit.
— Mamă… Andreea vrea divorțul. Zice că totul e vina ta, că ai stricat familia.

L-am privit lung. Nu mai era băiatul meu; era un străin rătăcit între două lumi. Am vrut să-l iau în brațe, dar nu am putut.
— Rareș… eu nu ți-am dorit niciodată răul. Dar tu mi-ai luat totul.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în camera mea mică și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Au trecut luni de atunci. Am început să-mi fac prieteni noi printre vecini; am descoperit că pot picta icoane pe sticlă și am vândut câteva la târgul din oraș. Încet-încet am început să simt că viața mea are din nou sens – chiar dacă Rareș nu mai făcea parte din ea.

Uneori îl văd pe stradă; trece pe lângă mine cu capul plecat. Nu știu dacă îi e rușine sau doar îi e frică să mă privească în ochi.

M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Ce fel de mamă am fost dacă propriul meu copil a putut să-mi facă asta? Dar poate că uneori dragostea noastră de părinți îi sufocă pe copii sau poate că lumea asta i-a schimbat prea mult.

Acum, când privesc înapoi, știu că nu casa era adevărata mea avere. Ci puterea de a merge mai departe atunci când toți ceilalți te lasă singur.

Mă întreb: câte mame ca mine mai sunt în România? Câte femei au fost trădate de cei pe care i-au iubit cel mai mult? Poate povestea mea îi va face pe unii să se gândească de două ori înainte să ceară o semnătură…