Ziua în care am spus „nu” – Cum o aniversare a destrămat familia noastră

— Nu, nu mai pot! Am spus-o tare, cu voce tremurată, în mijlocul sufrageriei pline de rude. Era ziua lui Mihai, soțul meu, și toată lumea aștepta ca eu să aduc tortul, să zâmbesc larg și să mă prefac că totul e perfect. Dar nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc sub greutatea așteptărilor lor, sub privirile critice ale soacrei mele, Ileana, și sub tăcerea apăsătoare a lui Mihai.

— Ce-ai pățit, Irina? a întrebat Ileana, cu vocea ei ascuțită, de parcă orice abatere de la tradiție era o crimă.

— Nu mai vreau să fac totul singură. Nu mai vreau să fiu mereu cea care se sacrifică pentru ca voi să fiți mulțumiți. Azi vreau să fiu și eu invitată la propria mea masă.

A urmat o liniște grea, spartă doar de râsul fals al cumnatei mele, Camelia. — Hai, Irina, lasă teatrul! Așa facem în fiecare an. Ce te-a apucat?

Mihai s-a uitat la mine fără să spună nimic. Ochii lui erau reci, ca și cum nu mă recunoștea. În acea clipă am simțit că sunt singură împotriva tuturor.

Ani de zile am fost „femeia perfectă”: găteam sarmale după rețeta bunicii, spălam vasele după fiecare musafir, îmi ascundeam oboseala sub un zâmbet forțat. Am crescut două fete, Ana și Daria, aproape singură, pentru că Mihai era mereu „prea obosit” după muncă sau „prea ocupat” cu prietenii lui. Soacra mea venea în fiecare duminică să inspecteze casa și să-mi spună ce nu e bine: „Irina, ai uitat să ștergi praful pe dulapuri”, „Irina, supa nu are gust ca la mine acasă”.

În ziua aceea, când am spus „nu”, am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Dar nu mai puteam continua așa. M-am dus în bucătărie și am lăsat tortul pe masă, fără să-l decorez cu lumânări, fără cântecul tradițional de „La mulți ani”. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Ana m-a urmat și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă, ai făcut bine. Și noi simțim presiunea asta. Mereu trebuie să fim perfecte pentru toți.

Am privit-o pe Ana cu lacrimi în ochi. Avea doar 17 ani și deja simțea povara pe care o duceam eu de atâta timp. Daria, mai mică cu trei ani, a venit și ea lângă noi.

— Tata nu înțelege niciodată cât faci tu pentru el. Nici bunica.

În sufragerie se auzeau voci ridicate. Ileana îi spunea lui Mihai că „Irina nu e femeie de casă”, că „așa ceva nu se face într-o familie respectabilă”. Camelia făcea glume răutăcioase despre „criza vârstei mijlocii”. Mihai a venit pe balcon cu fața roșie de furie.

— Ce vrei să demonstrezi? Să ne faci de râs? Toată lumea se uită la noi!

— Vreau doar să fiu respectată! Să nu mai fiu luată de bună!

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! a urlat el.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Fetele au început să plângă. În acea clipă am știut că nu mai pot da înapoi.

Seara s-a terminat cu uși trântite și cuvinte grele. Rudele au plecat indignate, iar Mihai s-a închis în dormitor fără să-mi vorbească. Am dormit pe canapea, cu fetele lângă mine.

A doua zi dimineață, Ileana a venit din nou. — Irina, trebuie să-ți ceri scuze! Altfel Mihai nu te va ierta niciodată!

— Nu-mi pare rău că am spus ce simt. Îmi pare rău doar că am tăcut atâția ani.

Au urmat zile de tăcere și priviri reci. Mihai nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Fetele erau tensionate și încercau să mă protejeze cum puteau. Prietenele mele mă sunau și mă întrebau ce s-a întâmplat: „Irina, ai înnebunit? Cum să te pui cu familia lui Mihai?”

Dar eu știam că nu mai pot trăi ca înainte. Într-o seară, după ce fetele au adormit, Mihai a venit la mine.

— Vrei să distrugi tot ce-am construit împreună?

— Ce-am construit? O familie în care doar eu contez când e vorba de muncă? În care tu și mama ta decideți totul?

— Așa e la noi! Dacă nu-ți convine…

— Nu-mi mai convine! Vreau să fiu parteneră, nu servitoare!

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat cu fetele la sora mea, Laura. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Laura m-a primit cu brațele deschise.

— Irina, ai făcut ce trebuia. Nu poți trăi toată viața pentru alții.

Au urmat luni grele: procese pentru custodie, discuții interminabile cu Mihai și Ileana, nopți nedormite pline de îndoieli. Fetele au suferit cel mai mult – Ana a început să aibă probleme la școală, Daria s-a închis în ea însăși. M-am simțit vinovată de o mie de ori.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un job la o librărie mică din oraș. Am început să merg la terapie. Am descoperit că pot fi fericită chiar dacă nu sunt „perfectă”. Fetele au început să-și revină – Ana a luat premiul întâi la olimpiada de limba română, Daria a început să picteze.

Mihai a încercat să mă facă să mă întorc: flori trimise la serviciu, mesaje lungi despre cât îi lipsim. Dar eu știam că dacă mă întorc fără ca el să se schimbe, totul va fi ca înainte.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru mic și privesc orașul luminat noaptea. Fetele dorm liniștite în camera lor. Încerc să-mi dau seama dacă am făcut bine sau rău.

Oare câte femei trăiesc încă viața mea veche? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți ne cer să tăcem?