Între rușine și iubire: Povestea mea la 30 de ani, încă acasă

— Marta, nu te mai gândi la prostii! Paul nu e pentru tine! — vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă ca lama unui cuțit. Mă opresc în prag, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Tata citește ziarul, prefăcându-se că nu aude, dar știu că fiecare cuvânt îl doare și pe el. Am 30 de ani și încă locuiesc cu părinții mei într-un apartament cu două camere din cartierul Drumul Taberei. Fiecare zi e o luptă între ceea ce vreau eu și ceea ce vrea mama pentru mine.

Paul mă așteaptă jos, în fața blocului. Îl văd de la geam, cum se uită la ceas, cum își frământă mâinile. Îl iubesc, dar nu pot să-i spun asta fără să simt un nod în gât. Mama nu-l suportă. Spune că nu are un serviciu stabil, că vine dintr-o familie „dubioasă”, că nu e „de nasul nostru”. Tata tace, dar uneori îl surprind uitându-se la mine cu o tristețe grea, ca și cum ar vrea să spună ceva, dar nu are curaj.

Am încercat să-i explic mamei că Paul mă face fericită. Că nu contează dacă nu are apartament sau mașină, că nu vreau să mă mărit pentru bani sau statut. Dar ea nu mă ascultă. — O să ajungi ca mătușa ta Lenuța, singură și amărâtă! — îmi spune mereu. Mă doare să aud asta. Mă simt prinsă între două lumi: una în care trebuie să fiu fata ascultătoare, care nu-și supără părinții, și alta în care vreau să fiu femeia care-și trăiește viața după propriile reguli.

Prietenii mei s-au mutat de mult de acasă. Unii sunt deja la a doua căsnicie, alții au copii care merg la școală. Eu încă dorm în camera copilăriei mele, cu posterele vechi pe pereți și dulapul plin de haine pe care mama le aranjează obsesiv. Când mă întâlnesc cu fetele la cafea, evit subiectul „acasă”. Mi-e rușine să recunosc că la 30 de ani încă cer voie să ies în oraș sau să-mi aduc iubitul la mine.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama, am ieșit val-vârtej din casă. Paul m-a găsit plângând pe banca din fața blocului.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot… Nu mai pot să trăiesc așa! — am izbucnit printre lacrimi.
El m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:
— Hai să plecăm împreună. Găsim noi o garsonieră, ne descurcăm cumva.
Am simțit pentru prima dată că am o alegere. Dar apoi mi-am amintit de mama, de privirea ei aspră, de șantajul emoțional cu care mă ține lângă ea: „Dacă pleci, să nu te mai întorci niciodată!”

Sunt zile când o urăsc pentru felul în care mă controlează. Alteori îmi dau seama că îi e frică să rămână singură, că tata e tot mai bolnav și ea se agață de mine ca de ultima speranță. Dar eu? Cine are grijă de mine?

Într-o duminică dimineață, la micul dejun, mama a început iar:
— Marta, când ai de gând să-ți găsești un bărbat serios? Paul ăsta nu e în stare nici să-și plătească întreținerea!
— Mamă, eu îl iubesc pe Paul! Nu vreau alt bărbat!
— Iubirea nu ține de foame! O să vezi tu când o să rămâi pe drumuri!
Tata a ridicat privirea din ziar:
— Las-o, Marioara… Poate știe ea ce face.
Mama s-a uitat la el ca la un trădător.

În acea zi am decis să-mi fac bagajele. Am pus câteva haine într-o geantă veche și am coborât scările cu inima cât un purice. Paul m-a așteptat cu mașina lui mică și prăfuită.
— Ești sigură?
— Nu știu… Dar trebuie să încerc.

Primele luni au fost grele. Am stat într-o garsonieră micuță, cu pereți subțiri și vecini curioși. Mama mă suna zilnic: „Ți-e bine? Ai ce mânca? Nu vrei să te întorci acasă?” Uneori plângea la telefon, alteori mă certa că l-am ales pe Paul în locul familiei.

Am început să lucrez mai mult la birou ca să pot plăti chiria. Paul s-a angajat ca șofer pe Uber. Ne certam des din cauza banilor, dar serile când adormeam îmbrățișați făceau totul suportabil.

De Crăciun am mers acasă la părinți. Mama abia mi-a vorbit. Tata mi-a strecurat o bancnotă de 100 de lei în buzunar și mi-a spus încet:
— Să ai grijă de tine…
Am plecat cu inima frântă.

Au trecut doi ani de atunci. Încă locuim într-o garsonieră modestă, dar suntem împreună. Mama încă speră că mă voi întoarce acasă și voi renunța la Paul. Tata s-a stins între timp; n-am apucat să-i spun cât îl iubesc și cât îi mulțumesc pentru că m-a lăsat să aleg.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rănit-o prea tare pe mama sau dacă nu meritam mai mult decât o viață trăită mereu între două lumi. Dar apoi îl privesc pe Paul cum îmi zâmbește dimineața și știu că am ales cu inima.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i dezamăgim? Câte Marta mai sunt în România care se tem să-și urmeze visurile din cauza rușinii sau a presiunii familiei?