Portofelul soțului meu, zidul meu de închisoare: Lupta mea pentru libertate într-o căsnicie înghețată

— Iulia, unde ai pus chitanța de la supermarket? Nu vreau să mai lipsească niciun leu, ai înțeles? Glasul lui Vlad răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi ascund mâinile tremurânde sub masa de lemn, printre firimituri de pâine uscată. Mă uit la el, cu ochii goi, și simt cum fiecare întrebare despre bani îmi sapă încă o groapă în suflet. De doisprezece ani, portofelul lui Vlad e cheia libertății mele — și totodată lanțul care mă ține captivă.

Nu am avut niciodată cardul meu. Tot ce câștigam din meditațiile la franceză ajungea la el, „pentru familie”, cum spunea mereu. Dar familia asta era doar o fațadă: Vlad controla totul, de la banii de pâine până la ce fel de lapte cumpăr pentru copii. Dacă îndrăzneam să întreb ceva despre cheltuieli, ridica din sprâncene și mă făcea să mă simt mică, vinovată, ca și cum aș fi cerut luna de pe cer.

— Iulia, nu te mai plânge! Toate femeile din bloc ar vrea să fie în locul tău. Ai casă, ai copii sănătoși, ce-ți mai trebuie?

Așa îmi spunea mama când încercam să-i povestesc. Dar nu știa că fiecare zi era o luptă cu mine însămi. Dimineața mă trezeam înaintea tuturor, doar ca să am câteva minute singură în baie, să-mi privesc chipul obosit în oglindă și să-mi spun: „Azi nu plângi. Azi reziști.”

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram studentă la Litere, visătoare și plină de planuri. El era deja inginer, sigur pe el, cu un zâmbet larg și promisiuni de viitor. M-a cucerit cu vorbe dulci și gesturi mari: flori la geam, excursii la munte, cine romantice. După nuntă, totul s-a schimbat încet-încet. La început nu am observat: „E normal să fie grijuliu cu banii”, îmi spuneam. Dar grijuliu s-a transformat în posesiv, iar posesiv în abuziv.

— Nu avem nevoie de două salarii. Stai acasă cu copiii, eu aduc banii.

Așa a început izolarea mea. Prietenele s-au rărit — „Ce rost are să ieșiți la cafea? Mai bine stai cu copiii.” Telefonul meu era mereu pe masă, la vedere. Parola de la Facebook o știa el. Orice mesaj de la o colegă era analizat cu lupa suspiciunii.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să-i spun că vreau să mă întorc la școală, să predau din nou.

— Pentru ce? Nu-ți ajunge ce ai? Vrei să te uiți după alții?

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Nu mai eram Iulia cea curajoasă, ci o umbră care se temea să-și ceară dreptul la aer.

Au urmat ani de tăcere. Certurile erau mereu despre bani: „De ce ai cheltuit atât pe rechizite?”, „De ce ai luat carne de vită?”, „Nu avem nevoie de haine noi.” Copiii au început să observe tensiunea. Maria, fata noastră cea mare, m-a întrebat într-o zi:

— Mami, de ce plângi când te uiți la televizor?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că mama ei nu mai știe cine e?

Într-o zi friguroasă de februarie, am găsit curajul să-i spun surorii mele totul. Am plâns ore întregi pe umărul ei:

— Nu mai pot, Ana! Simt că mă sufoc! Nu am voie nici să cumpăr o carte fără să-i cer voie!

Ana m-a privit cu ochii mari:

— Iulia, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! Gândește-te la tine! Gândește-te la copii!

Dar cum? Unde să mă duc? Cu ce bani? Vlad avea grijă ca fiecare leu să fie numărat. Portofelul lui era zidul meu de închisoare.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă — Vlad urlase că am cheltuit prea mult pe medicamente pentru copii — m-am prăbușit pe podeaua bucătăriei. Am simțit că nu mai pot respira. Am vrut să fug, dar nu aveam nici bani de autobuz.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din sufragerie: „Am plecat cu copiii la mama ta. Ai nevoie de timp să te gândești.”

Am rămas singură în apartamentul nostru rece. Pentru prima dată după ani întregi, liniștea nu m-a speriat. Am deschis dulapul și am scos caietul meu vechi de poezii. Am început să scriu:

„Sunt femeie,
Sunt mamă,
Sunt mai mult decât portofelul tău.”

Cuvintele au curs ca o eliberare. În acea liniște grea am realizat că nu pot schimba trecutul — dar pot schimba viitorul.

Când Vlad s-a întors acasă, i-am spus calm:

— Vreau divorț.

A izbucnit într-un râs amar:

— Și cu ce trăiești? Cu poeziile tale?

Am ridicat privirea spre el pentru prima dată fără teamă:

— Mai bine flămândă și liberă decât prizonieră în casa ta.

Au urmat luni grele: procese, discuții cu avocați, nopți nedormite. Dar Ana mi-a fost alături. Am găsit un post la o școală mică din cartier. Salariul era mic, dar era al meu.

Maria mi-a spus într-o seară:

— Mami, acum zâmbești altfel.

Poate că nu am tot ce mi-am dorit vreodată. Poate că încă mă tem uneori de ziua de mâine. Dar știu că sunt liberă. Și că merit mai mult decât un portofel strâns cu lacăt.

Oare câte femei trăiesc încă după gratii invizibile? Oare câte dintre noi uităm cine suntem doar pentru că ni se spune zilnic că nu valorăm nimic fără banii lor?