Moștenirea care ne-a destrămat: Povestea unui testament și a unei familii rupte

— Nu pot să cred, Irina! Cum adică a lăsat totul pe numele vostru? Pe al tău și al lui Mihai? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul furiei și al neîncrederii. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei, altădată caldă, era acum tăioasă ca o lamă.

Stăteam pe scaunul vechi, cu spătarul rupt, încercând să-mi adun gândurile. Încă nu-mi revenisem după vestea primită cu două zile în urmă: doamna Zofia, vecina noastră de peste drum, ne lăsase mie și fratelui meu, Mihai, întreaga ei avere — un palat vechi la marginea orașului, câteva terenuri și o sumă considerabilă de bani. Nu eram rude de sânge cu ea, dar după ce soțul ei murise, noi fuseserăm cei care o vizitaserăm, îi duceam cumpărături și îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la baluri și despre război.

— Mama, nici eu nu știu de ce a făcut asta. Poate pentru că am fost aproape de ea când nimeni altcineva nu era… — am încercat să explic, dar vocea mi s-a frânt.

— Și noi ce suntem? Străini? — a izbucnit tata din colțul camerei. — De ce nu a împărțit totul între toți copiii din familie? De ce tu și Mihai?

Mihai stătea lângă mine, cu ochii în pământ. Știam că și el simțea povara acestei moșteniri. În loc să ne bucurăm, eram deja prizonierii unei tensiuni care creștea cu fiecare oră. Sora mea mai mare, Anca, nici măcar nu venise la citirea testamentului. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită acum.”

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pe geam la luminile orașului și m-am întrebat dacă meritam tot ce primisem. Îmi aminteam cum doamna Zofia mă ținea de mână când eram mică și îmi spunea că familia nu înseamnă doar sânge, ci și suflet. Dar oare ceilalți din familia mea puteau înțelege asta?

A doua zi am mers cu Mihai să vedem palatul. Era o clădire impunătoare, cu ferestre mari și uși sculptate, dar timpul își lăsase amprenta peste tot: pereți crăpați, mobilier prăfuit, grădina năpădită de buruieni. Am intrat în salonul principal și am simțit mirosul de vechi și de amintiri uitate.

— Ce facem cu el? — m-a întrebat Mihai în șoaptă.

— Nu știu… Poate îl vindem și împărțim banii cu ceilalți. Sau îl renovăm… — am răspuns fără convingere.

— Și dacă nu vor banii? Dacă vor doar să ne vadă suferind?

Am tăcut. În acea clipă am realizat că moștenirea nu era doar o avere materială, ci o povară morală pe care nu știam dacă suntem pregătiți s-o ducem.

Zilele următoare au fost un coșmar. Anca a venit acasă furioasă:

— Voi v-ați gândit vreodată la mine? La cât am muncit pentru familia asta? Eu am stat lângă mama când era bolnavă! Voi erați la Zofia! — a țipat ea, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.

Mama plângea în fiecare seară. Tata nu mai vorbea cu noi. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Au pus mâna pe avere… cine știe cum au convins-o pe bătrână.” Am început să evit oamenii pe stradă. Prietenii mei mă priveau altfel, ca și cum peste noapte devenisem altcineva.

Într-o seară, Mihai a venit la mine:

— Irina, nu mai pot. Vreau să renunț la tot. Să le dăm lor palatul, banii… orice. Nu mai suport ura asta.

— Și dacă nu se termină aici? Dacă găsesc alt motiv să ne urască?

Am stat împreună pe treptele palatului până târziu în noapte. Am vorbit despre copilărie, despre visele noastre simple — să avem o familie unită, să fim fericiți cu puținul nostru. Acum aveam totul și nimic.

Într-o dimineață am găsit o scrisoare de la doamna Zofia printre hârtiile vechi din biroul ei:

„Dragii mei Irina și Mihai,
Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt printre voi. Am ales să vă las vouă tot ce am pentru că mi-ați fost ca niște copii adevărați. Nu vreau ca averea mea să vă despartă. Folosiți-o pentru a face bine celor din jur și nu uitați niciodată: familia este ceea ce construim zi de zi prin iubire.”

Am plâns mult citind acele cuvinte. Am chemat familia la palat și le-am citit scrisoarea cu voce tremurată. Anca a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp.

Nu știu dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Moștenirea doamnei Zofia ne-a schimbat viețile pentru totdeauna — ne-a arătat cât de fragil este echilibrul dintre iubire și invidie, dintre dreptate și egoism.

Uneori mă întreb: oare ce contează mai mult — ceea ce primim sau ceea ce suntem capabili să dăm? Poate că adevărata moștenire e puterea de a ierta și de a merge mai departe împreună.