O noapte, trei destine: Povestea unei mame care a învățat să iubească neașteptatul

— Nu pot să cred, Irina! Cum adică trei? Trei copii?!

Vocea lui Vlad răsuna în salonul alb, spartă între uimire și panică. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar totul în mine tremura. Îmi amintesc perfect mirosul de dezinfectant, lumina rece a neonului și privirea pierdută a soțului meu. Nu era bucurie, era frică. O frică pe care o simțeam și eu, dar pe care nu aveam voie să o arăt. Eram mama lor acum.

Totul a început cu o sarcină aparent normală. La ecografii nu se vedeau decât doi bebeluși, iar medicul ne-a spus că e rar, dar se întâmplă. Am râs atunci cu Vlad, ne-am făcut planuri: două pătuțuri, două scaune de mașină, două nume. Dar în noaptea aceea geroasă de februarie, când contracțiile au venit mai devreme decât era programat, nimic nu ne pregătise pentru ce urma.

— Mai e unul! a strigat asistenta, iar eu am simțit cum lumea se prăbușește peste mine.

Primele ore după naștere au fost un vârtej de fețe necunoscute, aparate care piuiau și întrebări la care nu aveam răspunsuri. Mama mea a venit la spital cu ochii roșii de plâns.

— Irina, cum o să te descurci? Vlad e mereu la muncă… Eu nu mai am putere ca înainte…

Nu știam ce să-i spun. Nici eu nu știam cum o să mă descurc. În mintea mea se derulau imagini cu facturi neplătite, cu apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, cu vecinii care deja se plângeau că facem prea mult zgomot.

Când am ajuns acasă cu tripleții — Ana, Daria și Radu — Vlad a tăcut toată ziua. Seara, când am încercat să vorbim, a izbucnit:

— Nu avem bani nici pentru unul! Cum o să creștem trei? Tu ai văzut cât costă laptele praf? Și scutecele? Și dacă unul se îmbolnăvește?

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit vinovată că nu am știut, că nu am putut controla nimic. În fiecare noapte mă trezeam la fiecare plâns și mă rugam să nu cedez. Dar oboseala era ca un val care mă trăgea la fund.

Mama încerca să mă ajute, dar era bolnavă de diabet și nu putea sta prea mult în picioare. Prietenele mele dispăruseră una câte una — cine să aibă timp de cafea când ai trei bebeluși acasă?

Au urmat luni de zile în care Vlad venea tot mai târziu acasă. Îl simțeam tot mai departe. Într-o seară, după ce am adormit copiii, l-am întrebat:

— Tu mă mai iubești?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Parcă nu mai suntem noi. Parcă trăim viața altora.

Atunci am simțit că mă prăbușesc cu totul. M-am gândit să plec la mama, să las totul baltă. Dar când m-am uitat la Ana, la Daria și la Radu dormind unul lângă altul, am știut că nu pot.

Într-o zi, când eram la capătul puterilor, vecina de la doi, tanti Mariana, a bătut la ușă cu o tavă de sarmale.

— Am auzit că ai nevoie de ajutor. Să știi că nu e rușine să ceri.

Am izbucnit în plâns și am lăsat-o să intre. A stat cu mine toată după-amiaza, mi-a povestit cum a crescut singură doi copii după ce soțul ei a murit la Revoluție.

— O să vezi că trece greu la început, dar apoi o să-ți fie dor de vremurile astea.

Nu am crezut-o atunci. Dar încet-încet am început să accept ajutorul celor din jur: mama venea când putea, Mariana mă ajuta cu mâncarea, chiar și Vlad a început să stea mai mult acasă după ce l-am rugat să vină cu mine la o ședință de terapie de cuplu.

Au trecut doi ani de atunci. Tripleții au crescut — Ana e curioasă și mereu pune întrebări, Daria e sensibilă și râde din orice, iar Radu e cel mai liniștit copil pe care l-am văzut vreodată. Vlad încă are momente când pare copleșit, dar acum râdem împreună când ne amintim de prima noapte acasă cu ei.

Uneori mă uit la pozele din spital și mă întreb: dacă aș fi știut dinainte ce mă așteaptă, aș fi avut curajul să merg mai departe? Poate că nu. Dar viața nu ne întreabă dacă suntem pregătiți — doar ne pune în fața faptului împlinit.

Acum știu că iubirea nu e mereu ca în filme: nu e mereu ușoară sau frumoasă. Uneori e doar despre a rămâne acolo când totul pare imposibil.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsiți puterea să mergeți mai departe când viața vă dărâmă toate planurile?