Fiica mea nu m-a vrut la nunta ei – povestea unei mame care a pierdut totul într-o singură zi
— Nu vreau să vii la nuntă, mamă. Vocea Ioanei tremura, dar privirea ei era de gheață. Stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile strânse la piept, iar eu simțeam cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Era o după-amiază de aprilie, cu soarele filtrându-se printre perdele, dar în mine era noapte adâncă.
— Ioana, ce spui? Cum să nu vin? Sunt mama ta! am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar ea nu s-a clintit.
— Nu vreau să stric nimic. E decizia mea. Te rog să respecți asta.
Mi-am simțit inima sfâșiată. Trei decenii am fost umărul pe care a plâns, mâna care a ridicat-o când a căzut, glasul care i-a spus că poate orice. Și acum, când ar fi trebuit să-i fiu alături în cea mai importantă zi, eram alungată ca un străin.
M-am prăbușit pe scaun, cu palmele la față. M-am întrebat unde am greșit. Poate în ultimii ani, după ce tatăl ei ne-a părăsit, am devenit prea protectoare. Poate am spus prea des „nu”, poate am încercat să o apăr de oameni care nu meritau încrederea ei. Dar tot ce am făcut a fost din dragoste.
— Ioana, te rog… Nu pot să cred că faci asta. Spune-mi ce-am greșit! am șoptit printre suspine.
Ea a oftat adânc și a privit pe fereastră.
— Nu e vorba doar de tine. E vorba de mine. Vreau să încep un nou capitol fără trecutul care mă apasă. Vreau să fiu eu însămi, fără să simt că trebuie să-ți demonstrez ceva mereu.
Am vrut să-i spun că nu trebuie să-mi demonstreze nimic, că o iubesc oricum ar fi. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am simțit că nu mai am aer.
A doua zi, am găsit invitația la nuntă pe masa din sufragerie. Era pentru fratele meu, unchiul ei, și pentru soția lui. Pentru mine nu era nimic. Am simțit o furie mocnită amestecată cu o tristețe fără margini.
Am încercat să vorbesc cu sora mea, Mariana. Ea mi-a spus:
— Poate ar trebui să-i dai timp. Știi cât de încăpățânată e Ioana… Dar și tu ai fost dură uneori.
— Ce vrei să spui? am întrebat, simțind cum mă cuprinde disperarea.
— Ți-ai dorit mereu ce e mai bun pentru ea, dar ai uitat să o asculți cu adevărat. Poate acum are nevoie să respire fără tine.
Cuvintele Marianei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am început să mă întreb dacă nu cumva am sufocat-o cu grija mea, dacă nu i-am impus propriile mele vise și temeri.
În zilele care au urmat, casa a devenit pustie. Mă plimbam prin camerele goale, atingând fotografiile cu noi două: la mare, la serbări, la aniversări. Mă întrebam dacă toate acele momente au însemnat ceva pentru ea sau dacă au fost doar o povară.
Într-o seară, am primit un mesaj de la tatăl ei, Doru:
„Am auzit ce s-a întâmplat. Îmi pare rău. Poate ar trebui să-i scrii o scrisoare.”
M-am gândit mult la asta. Am luat o foaie și am început să scriu: „Dragă Ioana, nu știu unde am greșit, dar vreau să știi că te iubesc necondiționat…” Am plâns în timp ce scriam fiecare cuvânt. Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o la ușa ei.
Ziua nunții a venit ca un coșmar din care nu mă puteam trezi. Am auzit râsete și muzică din depărtare. Vecinii vorbeau despre cât de frumoasă era mireasa. Eu stăteam singură în bucătărie, cu rochia pe care mi-o cumpărasem special pentru ziua aceea atârnată pe umeraș.
Seara târziu, Mariana a venit la mine cu ochii roșii de plâns.
— A fost frumos… dar parcă lipsea ceva. Ioana s-a uitat mereu spre ușă, ca și cum te-ar fi așteptat.
Am izbucnit în lacrimi și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în durerea mea.
Au trecut luni de atunci. Ioana nu mi-a răspuns niciodată la scrisoare. O văd uneori pe stradă, grăbită, cu soțul ei de mână. Mă opresc din drum și mă uit după ea până dispare după colț.
În fiecare seară mă întreb dacă va veni ziua când va suna la ușă și-mi va spune: „Mamă, hai să vorbim.”
Poate că am greșit prea mult ca să mai pot repara ceva. Sau poate că dragostea unei mame e uneori prea apăsătoare pentru un copil care vrea să zboare singur.
Oare există iertare pentru mamele care au iubit prea mult? Sau uneori dragostea noastră devine lanțul pe care copiii noștri vor să-l rupă cu orice preț?