Portofelul lui Radu și Închisoarea Mea: Povestea Unui Mariaj Fără Libertate

— Unde ai fost, Irina? De ce ai întârziat douăzeci de minute? Radu stătea în ușă cu brațele încrucișate, privirea lui rece mă străpungea ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe sacoșa cu pâine și lapte. Încercam să-mi găsesc cuvintele, dar știam că orice aș spune va fi greșit.

— Am stat la coadă la farmacie, a răspuns vocea mea stinsă. Maria are febră și…

— Nu mă interesează! Ai cheltuit iar bani pe prostii? Dă-mi bonurile!

Mi-am scos portofelul, simțind cum mi se scurge viața printre degete. Radu a început să răsfoiască bonurile, numărând fiecare leu cheltuit. Era ritualul lui zilnic, iar eu eram prizoniera acestui teatru absurd. De doisprezece ani, fiecare bănuț pe care îl primeam era calculat la sânge. Nu aveam card, nu aveam salariu — doar „banii de casă” pe care îi primeam dimineața, cu instrucțiuni clare: „Să nu lipsească nimic și să nu risipești!”

La început, am crezut că e grijuliu. Că vrea să ne fie bine. Dar grijile s-au transformat în ordine, ordinele în interdicții, iar interdicțiile în ziduri groase între mine și lume. Nu aveam voie să ies cu prietenele, nu aveam voie să merg la mama fără să anunț din timp. Telefonul meu era mereu pe masă, la vedere. Parola de Facebook? O știa el. Parola de la e-mail? Tot el.

Copiii noștri, Maria și Vlad, au crescut într-o casă unde liniștea era mereu amenințată de furtuni. Când Radu ridica vocea, Maria se ascundea sub masă, iar Vlad se făcea mic pe canapea. Eu încercam să fiu scutul lor, dar eram prea frântă ca să-i protejez cu adevărat.

Într-o seară de toamnă, după o ceartă lungă despre „banii aruncați pe prostii”, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat cum am ajuns aici. Eu, Irina cea veselă, care visa să devină profesoară de română, eram acum o umbră care se temea să ceară 10 lei pentru o carte de povești.

— Mamă, de ce plângi? m-a întrebat Maria într-o noapte.

— Nu plâng, iubita mea… doar mă gândesc la ceva frumos.

Dar mințeam. Plângeam pentru că nu mai știam cine sunt. Pentru că nu mai aveam curaj să visez. Pentru că mă simțeam captivă într-o colivie invizibilă.

Într-o zi, la școală, Vlad a venit acasă cu un desen: o casă mare, cu ferestre albastre și un soare uriaș deasupra. În colțul foii eram eu, cu lacrimi mari pe obraz. Am simțit cum mă strânge inima.

— De ce m-ai desenat așa?

— Pentru că ești tristă mereu, mami.

Atunci am știut că nu mai pot continua așa. Dar unde să mă duc? Nu aveam bani puși deoparte — Radu avea grijă să nu rămână niciun leu „nejustificat”. Mama era bolnavă și locuia într-o garsonieră mică. Prietenele mele dispăruseră una câte una; Radu le considera „influențe proaste”.

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe Camelia, colega mea din liceu. M-a privit lung și m-a întrebat direct:

— Irina, ce s-a întâmplat cu tine? Parcă nu mai ești tu…

Mi-au dat lacrimile instantaneu. Am început să-i povestesc totul: despre portofelul lui Radu, despre interdicții, despre frică.

— Trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! Hai la mine la asociație — ajutăm femei ca tine.

Am ezitat mult. M-am temut că Radu va afla. Dar într-o zi am strâns curajul și am mers la întâlnirea cu Camelia. Am aflat că nu sunt singură — alte femei treceau prin același coșmar. Unele reușiseră să plece și să-și refacă viața.

În acea seară, când Radu a început iar să țipe pentru că „iar ai cheltuit prea mult”, am simțit pentru prima dată că nu mai sunt doar o victimă. Aveam o speranță.

Am început să pun deoparte câte 5 lei din restul de la cumpărături — ascunși într-un borcan vechi de cafea, sub dulapul din bucătărie. Am început să caut joburi online pe telefonul Mariei când Radu nu era acasă. Am vorbit cu mama și i-am spus adevărul.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, după ce copiii au plecat la școală și Radu la serviciu, mi-am făcut bagajul: două schimburi de haine pentru mine și copii, actele și borcanul cu bani strânși cu greu. Am lăsat o scrisoare pe masă:

„Radu,
Nu mai pot trăi așa. Nu mai vreau să fiu controlată și umilită. Plec pentru mine și pentru copii. Sper ca într-o zi să înțelegi.”

Am plecat la mama. A fost greu — foarte greu. Radu a venit peste noi, a amenințat, a urlat. Dar am avut sprijinul Cameliei și al asociației. Am găsit un job part-time la o librărie mică din cartier. Copiii au început să zâmbească din nou.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă tem uneori când aud pași grei pe scară sau când telefonul sună insistent noaptea. Dar sunt liberă. Am redescoperit cine sunt: Irina care citește povești copiilor ei și care poate cumpăra o carte fără să ceară voie nimănui.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc încă în teroarea unui portofel strâns în pumnul altcuiva? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să facă primul pas spre libertate.