Un weekend cu socrii: Prizonieră în propria mea casă

— Maria, ai spălat tu paharele astea? Parcă nu strălucesc deloc! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu încerc să ascund oboseala sub un zâmbet forțat. Mă uit la mâinile mele roșii de la detergent și simt cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă. În sufragerie, socrul meu, domnul Gheorghe, butonează telecomanda fără să mă bage în seamă, iar Ivan, soțul meu, stă cu ochii în telefon, absent.

— Da, mamă Lidia, le-am spălat eu. Poate lumina nu e bună aici, încerc să glumesc, dar vocea mi se frânge.

— Lumina e bună, Maria. Poate n-ai frecat tu destul. Pe vremea mea, femeile știau să țină casa lună! continuă ea, aruncându-mi o privire tăioasă.

Mă simt mică. Mă simt invizibilă. În fiecare weekend, când vin socrii la noi, casa mea nu mai e a mea. Devine scena unui spectacol în care eu joc rolul menajerei perfecte — sau cel puțin așa ar trebui. Mă învârt între bucătărie și sufragerie, aduc cafea, strâng farfurii, răspund la întrebări despre copii pe care încă nu-i avem și încerc să nu izbucnesc în plâns.

Ivan tace. Mereu tace. Când îi spun că mă doare, că nu mai pot, ridică din umeri:

— Lasă-i, Maria, sunt bătrâni. Așa sunt ei. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consum. Mă consum încet, ca o lumânare care arde pe dinăuntru. În fiecare sâmbătă dimineața mă trezesc cu stomacul strâns și cu inima grea. Știu că urmează două zile în care orice aș face nu e destul de bun. Orice aș găti e prea sărat sau prea fad. Orice aș spune e prea puțin sau prea mult.

Într-o duminică după-amiază, când soacra mea își bea cafeaua la masă și îmi inspectează perdelele cu ochi critic, nu mă mai pot abține.

— Maria, ai văzut praful de pe dulap? Nu știu cum poți sta așa…

— Mamă Lidia, fac tot ce pot. Nu e ușor să le fac pe toate singură…

Ivan ridică ochii din telefon pentru o secundă.

— Maria, nu începe iar!

Simt cum mi se pune un nod în gât. Îmi vine să țip: „Nu vezi că nu mai pot? Că nu sunt servitoarea nimănui?” Dar tac. Înghit lacrimile și mă duc să șterg praful.

Seara, după ce pleacă socrii și casa rămâne goală și tăcută, mă prăbușesc pe canapea. Ivan vine lângă mine și mă mângâie absent pe umăr.

— O să treacă și asta. Hai să nu ne certăm pentru nimicuri.

Nimicuri? Pentru mine nu e nimic. Pentru mine e totul. E demnitatea mea, e liniștea mea sufletească.

Într-o zi de luni, la serviciu, colega mea Ana mă întreabă:

— Ce-ai pățit? Pari obosită rău…

Îi povestesc pe scurt și văd cum i se strânge fața de compasiune.

— Maria, trebuie să vorbești cu Ivan serios. Nu poți trăi așa la nesfârșit!

Știu că are dreptate. Dar cum să-i spun lui Ivan că simt că mă sufoc? Că nu mai sunt femeia veselă de altădată? Că am ajuns să-mi fie frică de weekenduri?

Într-o sâmbătă seara, după o zi întreagă de critici și comenzi din partea soacrei, explodez.

— Ajunge! Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu menajera nimănui! Casa asta e și a mea!

Toți rămân muți. Ivan se uită la mine ca la o străină.

— Maria… ce-i cu tine?

— Cu mine? Cu mine e că m-am săturat! Vreau respect! Vreau să fiu văzută!

Soacra oftează teatral:

— Pe vremea mea nu ne plângeam atâta…

— Poate de-aia multe femei au ajuns nefericite! răspund eu cu voce tremurată.

După acea seară, Ivan începe să mă privească altfel. Încearcă să mă ajute mai mult prin casă. Dar relația cu socrii rămâne rece. Ei vin în continuare la noi, dar eu nu mai accept să fiu tratată ca o servitoare. Dacă nu le convine ceva, îi invit politicos să mă ajute sau… să se descurce singuri.

Nu știu dacă am câștigat sau am pierdut ceva din toată povestea asta. Dar știu că am început să respir din nou. Seara, când rămân singură cu gândurile mele, mă întreb: Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât timp trebuie să taci până când cineva te vede cu adevărat?