Promisiunea care ne-a rupt familia: Povestea mea între încredere și trădare

— Ivana, dacă vrei ca Mara să aibă un viitor sigur, trebuie să mă asculți! Dă-mi economiile voastre și apartamentul va fi al ei, pe numele ei, jur! — vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar privirea lui Radu, soțul meu, era pierdută undeva între gresia uzată și tavanul scorojit.

Nu era prima dată când discuția asta apărea. De luni bune, Mariana insista să-i dăm toți banii strânși cu greu în ultimii ani. Promitea că va trece apartamentul pe numele Marei, fetița noastră de șapte ani, ca să nu avem grija viitorului ei. Dar ceva în mine se zbătea, un nod de teamă și neîncredere care nu mă lăsa să dorm nopțile.

— Mamă, nu putem decide așa, peste noapte… — încerca Radu să tempereze tonul, dar Mariana îl întrerupse brusc:

— Nu peste noapte! De luni de zile vă spun! Dacă nu aveți încredere în mine, spuneți direct!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre bani. Era despre tot ce sacrificasem: orele suplimentare la serviciu, zilele când nu-mi vedeam copilul decât dormind, certurile cu Radu despre facturi și viitor. Și acum, totul depindea de o promisiune făcută pe cuvânt de onoare.

În acea seară, după ce Mara a adormit cu păpușa preferată strânsă la piept, am rămas singură cu gândurile mele. Radu stătea pe balcon, fumând nervos. Am ieșit lângă el, încercând să găsesc o urmă de liniște.

— Tu chiar ai încredere că mama ta va face ce promite? — am șoptit.

Radu a oftat adânc:

— Nu știu… E mama. Dar știu că nu vrea răul Marei. Poate doar… vrea să simtă că are controlul.

Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuia să depindem mereu de alții? De ce nu puteam lua decizii pentru noi?

A doua zi la serviciu, nu mă puteam concentra. Colega mea, Alina, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce ai? Pari epuizată.

I-am povestit totul printre lacrimi reținute. Alina m-a privit lung:

— Ivana, ai grijă. Am văzut prea multe familii distruse din cauza banilor. Dacă semnezi ceva sau dai banii fără acte clare… poți pierde totul.

Seara am încercat să discut din nou cu Radu. I-am spus ce mi-a zis Alina, dar el s-a enervat:

— Ce vrei să fac? Să-i cer mamei contract ca la notar? E rușinos!

— Nu e rușinos să ne protejăm familia! — am ridicat vocea fără să vreau.

Mara s-a trezit plângând din camera ei. Am alergat la ea și am găsit-o tremurând:

— Mami, de ce țipi? Vă certați din cauza mea?

M-am prăbușit lângă patul ei și am plâns împreună. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de mult o afecta totul.

Zilele au trecut cu discuții interminabile și tensiuni crescânde. Mariana a început să vină tot mai des pe la noi, aducând prăjituri pentru Mara și priviri tăioase pentru mine.

Într-o duminică, când toți eram la masă, Mariana a scos un dosar galben:

— Uite aici actele apartamentului. Dacă vreți să facem totul legal, mergem la notar. Dar banii îi vreau înainte!

Am simțit cum mi se taie respirația. Era momentul adevărului.

— Vreau să fie totul clar — am spus cu voce tremurată. — Să scriem că apartamentul va fi trecut pe numele Marei imediat ce primești banii.

Mariana a oftat teatral:

— Nu mă credeți deloc… Dar fie! Să fie cum vreți voi!

Am mers la notar cu inima cât un purice. Am semnat actele, am transferat banii — toată agoniseala noastră de zece ani — și am plecat acasă cu speranța că totul va fi bine.

Dar liniștea n-a durat mult. La câteva luni după tranzacție, Mariana a început să evite discuțiile despre apartament. Am aflat întâmplător că încerca să-l vândă unui nepot din partea surorii ei.

M-am simțit trădată ca niciodată. Radu era devastat; între el și mama lui s-a rupt ceva definitiv. Am început să ne certăm zilnic, Mara devenise tot mai retrasă.

Am apelat la un avocat și am pornit un proces lung și dureros. Familia s-a împărțit în tabere: unii ne acuzau că suntem nerecunoscători, alții o condamnau pe Mariana pentru lăcomie.

Într-o seară târzie, după încă o zi de procese și lacrimi, m-am uitat la Mara cum doarme și m-am întrebat: oare merită toate astea? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu o promisiune pe hârtie?

Poate că uneori dragostea de familie nu e suficientă ca să ne apere de trădări. Sau poate că tocmai aceste încercări ne arată cine suntem cu adevărat… Voi ce ați fi făcut în locul meu?