Noaptea în care am pierdut totul, dar m-am regăsit pe mine însămi

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea mea tremura, dar nu mai era nici urmă de teamă în ea. Era ora două noaptea, iar copiii dormeau strânși unul în altul pe canapeaua din sufragerie. Vlad, soțul meu, se ridicase deja de la masă, cu ochii injectați de furie și alcool. Mirosea a bere și a tutun stins. — Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci niciodată! — a urlat el, trântind pumnul în masă. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu mai era loc de întors.

Am luat geaca groasă a lui Radu, băiatul meu cel mare, și am învelit-o peste pijamaua lui subțire. Pe Maria am ridicat-o în brațe, încă adormită. Am ieșit pe scara blocului fără să privesc înapoi. Afară ningea mărunt, iar Bucureștiul părea un oraș străin, ostil. Am coborât treptele cu inima cât un purice, ascultând să nu aud pașii lui Vlad după mine. Dar nu a venit. Poate nici nu-i mai păsa.

Primul gând a fost să merg la sora mea, Ioana. Am sunat-o de pe telefonul vechi, cu mâinile tremurânde. — Ioana, te rog… am nevoie să stau la tine câteva zile. Vlad… iar a început. — Nu pot, Sorina! E târziu, copiii dorm, soțul meu nu vrea scandaluri. Știi că nu mă pot băga între voi… — vocea ei era rece ca gheața. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am închis fără să mai spun nimic.

Am încercat apoi la prietena mea cea mai bună, Alina. — Sorina, îmi pare rău… Dar dacă află soțul tău că ai fost la mine? Nu vreau probleme… poate mâine găsim o soluție… — și ea mi-a închis telefonul.

M-am oprit pe o bancă din fața blocului, cu copiii lipiți de mine. Maria s-a trezit și a început să plângă încet: — Mami, mi-e frig… Unde mergem? Nu știam ce să-i răspund. M-am uitat la geanta mea: două scutece, un portofel cu 50 de lei și actele copiilor. Atât.

Am pornit spre Gara de Nord. Acolo e cald, mi-am zis. Poate găsesc o sală de așteptare unde să ne adăpostim până dimineață. Pe drum, Radu m-a întrebat: — Mami, tata o să vină după noi? O să ne bată? Mi s-a rupt sufletul. — Nu, puiule. Suntem în siguranță acum.

În gară mirosea a cafea ieftină și a oameni obosiți. Am găsit un colț liber și i-am așezat pe copii pe o bancă. O femeie în vârstă s-a uitat lung la noi și a dat din cap dezaprobator. Un paznic s-a apropiat: — Doamnă, nu puteți sta aici cu copiii toată noaptea. Mergeți acasă! — Nu am unde să merg… — am șoptit eu. S-a uitat la mine cu milă și a plecat fără să spună nimic.

Am încercat să dormim puțin, dar Maria plângea mereu: „Mi-e foame…” I-am dat ultima napolitană din geantă și am încercat să-i liniștesc cu povești despre zâne și eroi curajoși. În mintea mea însă era doar întuneric și disperare.

Dimineața am sunat-o pe mama. — Mamă, te rog… măcar câteva zile… — Sorina, nu vreau să mă bag între voi! Vlad e tatăl copiilor tăi, trebuie să vă împăcați! Ce-o să zică lumea? — vocea ei era plină de reproșuri și rușine.

Atunci am simțit că sunt cu adevărat singură pe lume.

Cu ultimele puteri am mers la un centru pentru victimele violenței domestice. Acolo m-au primit două asistente care m-au privit cu ochi obosiți dar blânzi: — Nu ești singură, Sorina. Ai făcut ce trebuia pentru tine și pentru copii.

În zilele următoare am început să reconstruiesc totul de la zero: acte pentru ajutor social, grădiniță pentru Maria, școală pentru Radu. Am găsit o cameră într-un centru social și un job part-time la o spălătorie auto. Fiecare zi era o luptă cu rușinea, cu privirile celor din jur care șopteau „uite-o pe aia care și-a lăsat bărbatul”, cu dorul de viața pe care credeam că o am.

Într-o seară, Radu m-a întrebat: — Mami, tu ești fericită acum? L-am privit lung și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii: — Sunt liberă, puiule. Și asta e cel mai important.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu ne-a căutat niciodată. Ioana mi-a scris un mesaj sec: „Sper că ești bine.” Alina m-a sunat abia după ce a aflat că m-am angajat: „Hai să bem o cafea când ai timp.” Mama încă speră să mă împac cu el „de dragul copiilor”.

Dar eu știu că nu mă voi mai întoarce niciodată acolo.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine mai dorm noaptea prin gări sau pe la prieteni care le întorc spatele? Câte mame își găsesc curajul să plece când toată lumea le spune să rămână? Dacă nu ne ajutăm noi pe noi însene, cine o va face?

Poate că nu am nimic acum – dar am libertatea mea și pe copiii mei lângă mine. Și asta e tot ce contează.