Trei decenii de tăcere: Povestea unei nurori care nu a fost niciodată fiică

— Nu te atinge de fața de masă, Irina! E pentru musafiri, nu pentru tine, a răsunat vocea aspră a soacrei mele, doamna Lidia, în timp ce încercam să întind masa pentru cină. M-am oprit brusc, cu mâinile tremurânde, simțind din nou acea senzație de străinătate în propria casă. Era Ajunul Crăciunului, iar în jurul nostru mirosea a cozonac și a sarmale, dar între mine și Lidia plutea mereu un aer rece, ca o iarnă care nu se mai sfârșește.

M-am căsătorit cu Radu la douăzeci și trei de ani, plină de speranță că voi găsi în familia lui ceea ce nu avusesem niciodată acasă: căldură, sprijin, poate chiar o mamă. Mama mea murise când aveam doar șapte ani, iar tata s-a retras în tăcere și alcool. Când am intrat pentru prima dată în casa soacrei mele, cu valiza în mână și inima bătându-mi nebunește, am crezut că voi fi primită cu brațele deschise. Dar Lidia m-a privit de sus, cu ochii ei cenușii și reci, și mi-a spus simplu: „Sper să nu fii prea sensibilă. Aici nu e loc pentru slăbiciuni.”

Anii au trecut ca un tren care nu oprește niciodată în gara potrivită. Am încercat să fiu nora perfectă: găteam după rețetele ei, spălam rufele așa cum îmi arăta ea, mergeam la biserică duminica dimineața, chiar dacă uneori îmi venea să urlu de oboseală. Radu era prins între noi ca într-o menghină: „Nu te mai supăra pe mama, Irina. E greu să-și arate sentimentele.” Dar eu nu voiam doar să-mi arate sentimentele. Voiam să mă simt acceptată.

Când s-a născut fiul nostru, Vlad, am sperat că lucrurile se vor schimba. Lidia părea încântată de nepot, dar față de mine era la fel de distantă. „Ai grijă cum îl ții în brațe! Nu vezi că-l sufoci?” îmi spunea mereu. Într-o zi, când Vlad avea doar câteva luni, am auzit-o spunând vecinei noastre: „Irina e o fată bună, dar nu e ca fata mea. Dacă aș fi avut o fată…” Am simțit atunci un gol imens în stomac. Nu eram destul. Nu eram niciodată destul.

Au urmat ani de compromisuri și tăceri apăsătoare. De fiecare dată când încercam să-i spun Lidiei ce simt, mă loveam de un zid: „Nu te mai plânge! Femeile adevărate nu se vaită.” Radu era tot mai absent, prins cu serviciul și grijile lui. M-am refugiat în muncă și în creșterea lui Vlad. Dar dorința aceea de a fi văzută și iubită ca o fiică nu m-a părăsit niciodată.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Lidia a făcut un accident vascular cerebral. Am stat la căpătâiul ei zile întregi la spital, i-am șters fruntea cu prosopul ud și i-am citit din Psalmi. Nu mi-a mulțumit niciodată. Când a murit, am simțit un amestec ciudat de durere și eliberare. Plângeam pentru ea și pentru tot ce nu fusesem niciodată împreună.

După înmormântare, am început să fac ordine prin lucrurile ei. Într-o cutie veche de pantofi am găsit un teanc de scrisori și un jurnal. Am ezitat o clipă înainte să citesc, dar curiozitatea a fost mai puternică decât rușinea.

„Irina încearcă prea mult să mă mulțumească”, scria Lidia într-o pagină din 2002. „Nu pot să-i spun că nu va fi niciodată ca fata pe care mi-am dorit-o. Poate sunt nedreaptă cu ea… Dar nu pot să mă deschid. Mi-e teamă că dacă o las prea aproape, o să sufăr din nou.”

Am citit fiecare rând cu lacrimi șiroindu-mi pe obraji. În altă scrisoare către o prietenă din tinerețe, Lidia mă descria ca pe „o fată bună la suflet”, dar adăuga: „Nu pot să-i spun asta. Mama mea nu mi-a spus niciodată că mă iubește și parcă mi-e rușine să spun eu altcuiva.”

Am închis jurnalul cu mâinile tremurânde. Toți anii aceia în care am crezut că nu sunt destul… Toți anii în care am tânjit după o vorbă bună sau o îmbrățișare… Și totuși, poate că Lidia m-a iubit în felul ei ciudat și tăcut.

În zilele care au urmat, am început să privesc altfel trecutul nostru comun. Mi-am dat seama cât de mult ne-au marcat lipsurile din copilăriile noastre — eu fără mamă, ea fără dragoste exprimată. Poate că ne-am dorit același lucru și n-am știut cum să-l cerem una alteia.

Într-o seară, stând la masa din bucătărie cu Vlad — acum adolescent — l-am întrebat:
— Tu crezi că bunica te-a iubit?
Vlad s-a uitat la mine lung:
— Cred că da… Dar cred că te-a iubit și pe tine, doar că n-a știut cum s-o arate.

M-am uitat la fața lui și am văzut acolo speranța unei generații care poate va ști să spună „te iubesc” mai ușor decât noi.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim vieți întregi dorindu-ne acceptarea celor din jur și uităm să ne acceptăm pe noi înșine? Câte mame și nurori rămân străine doar pentru că nimeni nu are curajul să rupă tăcerea? Poate că e timpul să vorbim despre asta…