Soțul meu m-a părăsit pentru alta. 15 ani mai târziu, a bătut la ușa mea cerând ajutor

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! Am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce el își strângea hainele în valiză. Era o seară ploioasă de octombrie, iar fiica noastră, Ana, dormea liniștită în camera ei. Radu nu s-a uitat la mine. — Îmi pare rău, Ioana. Nu mai pot. Am nevoie de altceva. Și a ieșit pe ușă, lăsând în urmă 12 ani de căsnicie și o familie sfâșiată.

Nu am crezut niciodată că mi se poate întâmpla mie. Eram fata cuminte din Pitești, crescută cu frică de Dumnezeu și respect pentru familie. L-am cunoscut pe Radu la facultate, la București. Era carismatic, ambițios și părea să mă iubească sincer. Ne-am căsătorit tineri, am făcut totul împreună: chirii ieftine, joburi prost plătite, nopți nedormite cu Ana mică bolnavă. Dar când Radu a primit promovarea la bancă, parcă s-a schimbat. A început să stea peste program, să vină acasă cu parfum străin pe haine și privirea pierdută.

Când mi-a spus că pleacă pentru alta — o colegă mai tânără, evident — am simțit că mi se rupe sufletul. Am rămas singură cu Ana și cu ratele la apartament. Mama m-a certat: „Ți-am zis eu să nu te măriți așa repede! Bărbații nu-s de încredere!” Tata nu a zis nimic, dar privirea lui tristă m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Anii au trecut greu. Am lucrat ca profesoară suplinitoare la școala din cartier și am făcut meditații ca să pot plăti facturile. Ana a crescut repede, prea repede parcă. În fiecare seară mă rugam să nu simtă lipsa tatălui ei, dar știam că o doare. Îl vedea rar, de Crăciun sau de ziua ei, când venea cu cadouri scumpe și promisiuni goale.

Într-o zi, după 15 ani de la despărțire, am auzit soneria apartamentului. Era o dimineață rece de februarie. Am deschis ușa și l-am văzut pe Radu. Îmbătrânit, cu ochii încercănați și hainele ponosite. Mirosea a tutun ieftin și disperare.

— Ioana… te rog… pot să intru?

Am rămas blocată în ușă. Ana era la facultate, iar eu nu mai văzusem omul acesta de ani buni decât fugitiv, la vreo serbare sau la vreo înmormântare din familie.

— Ce vrei? am întrebat rece.

— Am nevoie de ajutor… M-a dat afară… Nu mai am unde să merg…

Am simțit cum vechile răni se deschid din nou. M-am gândit la toate nopțile în care am plâns singură, la umilința trăită când lumea șușotea pe la colțuri despre „Ioana părăsită”.

— De ce ai venit la mine? De ce nu te duci la ea?

Radu a oftat adânc.

— M-a lăsat pentru altul. Am pierdut totul… serviciul… casa… bani… N-am pe nimeni altcineva.

Am simțit un amestec ciudat de milă și furie. Vocea mamei răsuna în mintea mea: „Să nu-l primești niciodată înapoi!” Dar privirea lui Radu era atât de pierdută…

— Poți să stai câteva zile pe canapea, am spus sec. Dar nu te aștepta la nimic mai mult.

În zilele următoare, casa s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Ana a venit acasă într-o seară și l-a găsit pe Radu în bucătărie.

— Ce cauți aici? a întrebat ea cu voce tremurată.

— Am nevoie de ajutorul mamei tale… Sunt într-o situație grea…

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mama, tu chiar îl lași aici după tot ce ne-a făcut?

Nu am știut ce să-i răspund. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Ana, la toată suferința adunată în sufletul meu. Dar m-am gândit și la faptul că Radu era totuși tatăl ei.

În zilele care au urmat, Radu a încercat să repare ceva din trecut. A spălat vasele, a făcut cumpărături, a încercat să vorbească cu Ana despre facultate și planurile ei de viitor. Dar între ei era un zid invizibil.

Într-o seară, după ce Ana s-a retras în camera ei, Radu a venit la mine în sufragerie.

— Ioana… știu că nu merit nimic de la tine sau de la Ana. Dar vreau să-ți spun că îmi pare rău… Niciodată n-am fost atât de singur ca acum.

L-am privit lung. Era omul care mi-a distrus viața și totuși… omul pe care l-am iubit cel mai mult.

— Radu, nu pot să uit ce ai făcut. Dar nici nu pot să te las pe drumuri. O să te ajut să-ți găsești ceva de muncă și o garsonieră ieftină. Atât pot face pentru tine.

A dat din cap încet:

— Mulțumesc… E mai mult decât merit.

Câteva luni mai târziu, Radu s-a mutat într-o garsonieră modestă și a început să lucreze ca paznic la un supermarket. Relația cu Ana rămâne rece, iar eu încă mă lupt cu propriile mele sentimente contradictorii.

Uneori mă întreb: cât putem ierta? Merită cineva o a doua șansă după ce ne-a trădat? Sau e doar slăbiciune să întinzi mâna celui care te-a rănit cel mai tare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?