„Nu sunt servitoarea voastră!” – Povestea unei femei care și-a regăsit vocea într-o familie care nu a acceptat-o niciodată

— Nu sunt servitoarea voastră! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei pline de abur și miros de sarmale. Era Ajunul Crăciunului, iar masa trebuia să fie perfectă, după standardele soacrei mele, doamna Viorica. Mâinile îmi erau roșii de la spălat vase, iar ochii îmi ardeau de la ceapa tocată și de la lacrimile pe care încercam să le ascund.

— Cum vorbești tu așa, Irina? Să-ți fie rușine! a răsunat glasul soacrei, ascuțit ca un cuțit. Toți au amuțit. Soțul meu, Radu, s-a uitat la mine cu acea privire pe care o știam prea bine: „Nu acum, nu aici.”

M-am simțit mică, strivită între pereții casei lor, unde fiecare colț părea să știe că nu sunt de-a lor. De când m-am măritat cu Radu, am încercat să mă fac plăcută: am gătit după rețetele lor, am participat la toate sărbătorile, am ascultat poveștile interminabile despre rudele pe care nu le cunoșteam. Dar niciodată nu era destul. Mereu era ceva greșit: ciorba prea sărată, copilul prea răcit, eu prea tăcută sau prea vorbăreață.

— Lasă, mamă, Irina nu știe încă toate obiceiurile noastre, a încercat Radu să mă apere, dar vocea lui era slabă, aproape stinsă.

— Nu-i vorba de obiceiuri! E vorba de respect! a continuat soacra. La noi în familie femeile știu să-și facă treaba fără să comenteze.

M-am uitat la cumnata mea, Simona, care stătea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Știa și ea cum e să fii pusă la colț, dar nu avea curajul să spună nimic. Socrul meu, domnul Ilie, a tușit zgomotos și a ieșit din bucătărie. Fetița mea, Mara, s-a lipit de piciorul meu și m-a privit speriată.

În acea seară am dormit prost. M-am gândit la mama mea, la casa noastră mică din Bacău, unde nu trebuia să cer voie să respir. Mi-am amintit cum mă învățase să fiu demnă și să nu las pe nimeni să mă calce în picioare. Dar aici, în casa familiei lui Radu, mă simțeam ca o umbră.

Zilele au trecut la fel: dimineți începute cu cafeaua făcută pentru toți, prânzuri pregătite cu grijă și cine lungi unde eram mereu ultima care se așeza la masă. Orice încercare de a propune ceva nou era întâmpinată cu răceală sau ironii subtile.

— La noi nu se face așa, Irina. Poate la tine acasă merge…

Am început să mă îndoiesc de mine. Poate chiar nu eram destul de bună pentru ei. Poate că Radu merita o soție mai pricepută, mai docilă. Într-o seară, după ce Mara adormise, i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot. Simt că mă pierd aici. Nu mă simt acasă nici după atâția ani.

El a oftat și m-a luat în brațe.

— Știu că nu e ușor cu ai mei… Dar încearcă să nu le bagi în seamă răutățile. O să se obișnuiască ei cu tine.

Dar nu s-au obișnuit niciodată. Ba chiar părea că fiecare gest al meu era analizat și judecat. Când Mara s-a îmbolnăvit de gripă și am lipsit două zile de la serviciu ca să o îngrijesc, soacra mi-a spus:

— Dacă ai fi fost mai atentă cu ea și nu ai fi lăsat-o să iasă afară fără fular…

Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință. În acea noapte am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând să rămân aici.

Într-o zi de vară, când Mara avea șase ani și mergea la școală pentru prima dată, am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să merg la terapie. La început mi-a fost rușine să spun cuiva; în satul nostru lumea încă râde de „cei care merg la psiholog”. Dar acolo am învățat că nu e vina mea că nu sunt acceptată și că am dreptul să cer respect.

Am început să spun „nu”. Să refuz să gătesc singură pentru toată familia când eram obosită după serviciu. Să ies la plimbare cu Mara chiar dacă soacra bombănea că „nu se lasă copiii singuri cu mamele lor”. Să-mi apăr deciziile legate de copilul meu.

Radu a început să mă privească altfel — uneori cu admirație, alteori cu teamă că voi strica „echilibrul” familiei lui. Dar eu știam că nu mai pot da înapoi.

Într-o duminică, când soacra a început iar să-mi spună ce am greșit la prânz, am ridicat privirea și i-am spus calm:

— Doamna Viorica, vă rog frumos: eu nu sunt servitoarea nimănui aici. Sunt mama Marei și soția lui Radu. Merit respect.

A fost liniște câteva secunde lungi. Socrul m-a privit surprins; Simona a zâmbit timid; Radu mi-a strâns mâna sub masă.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Dar ceva s-a rupt atunci — lanțul tăcerii mele. Am început să trăiesc pentru mine și pentru Mara.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în tăcere? Câte dintre noi își pierd vocea într-o familie care nu le vrea? Oare cât timp ne trebuie ca să ne dăm seama că merităm mai mult?