Prețul unei case: Povestea unei așteptări de familie

— Nu pot să cred că refuzi, Vlad! Ești fratele ei, cum poți fi atât de egoist?

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni și miros de cafea arsă. Stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, privindu-mă ca pe un străin. Pe masa dintre noi, dosarul cu actele apartamentului meu părea o bombă cu ceas.

— Mamă, nu e vorba de egoism. Am muncit ani de zile pentru apartamentul ăsta. E primul lucru pe care l-am făcut doar pentru mine. Nu pot să-l dau așa, doar pentru că vrea Irina.

Irina, cumnata mea, stătea pe scaun, cu ochii umezi și buzele strânse. Fratele meu, Radu, nu era acolo. El nu vine niciodată la discuțiile grele. Mereu mă lasă pe mine să fiu cel rău.

— Vlad, tu ai tot ce-ți trebuie. Ai serviciu bun, ai bani, ai și mașină. Noi n-avem nimic! De ce nu poți să ne ajuți? a izbucnit Irina, vocea ei tremurând între furie și disperare.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era prima dată când familia mea mă făcea să mă simt vinovat pentru că am reușit. De când am terminat facultatea la București și am prins jobul ăsta la multinațională, parcă nu mai eram unul de-al lor. Tata îmi spunea mereu: „Ai uitat de unde ai plecat.”

Dar nu uitasem. Îmi aminteam perfect serile reci din apartamentul vechi, când ne încălzeam cu o singură pătură și visam la o viață mai bună. Tocmai de-aia am tras din greu. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la orice bucurie măruntă, ca să pot strânge banii pentru apartamentul ăsta.

— Vlad, te rog… E sora ta! Nu vezi că nu se descurcă? Dacă nu-i dai tu apartamentul, cine s-o ajute? a continuat mama.

— Nu e sora mea, mamă. E soția lui Radu. Și Radu unde e? De ce nu vine el să vorbească?

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă Irina.

— Radu e supărat. Zice că nu vrei să fii alături de familie.

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin bucătărie.

— Nu vreau să fiu alături de familie? Eu sunt cel care v-a ajutat mereu! Când tata s-a îmbolnăvit, cine a plătit spitalul? Când Radu a rămas fără serviciu, cine i-a dat bani? Dar niciodată nu e destul!

Irina a izbucnit în plâns.

— Vlad, dacă nu ne ajuți acum, trebuie să ne mutăm cu chirie iar. Nu mai suport! Toți prietenii noștri au casele lor…

M-am uitat la ea și am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuia să port eu povara tuturor? De ce succesul meu era mereu o vină?

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Blocul vechi din cartierul Militari era plin de zgomote: copii care se jucau jos, vecini care vorbeau tare la telefon. M-am uitat la cerul cenușiu și m-am întrebat dacă vreodată voi putea fi doar Vlad, nu „Vlad care trebuie să ajute”.

Când m-am întors în bucătărie, mama și Irina vorbeau în șoaptă.

— Vlad… dacă tata ar fi fost aici, ar fi zis să faci ce e bine pentru familie…

Mi-au dat lacrimile. Tata fusese mereu un om simplu, dar drept. Și totuși, niciodată nu m-a întrebat dacă sunt fericit.

— Mamă… Dar cine are grijă de mine? Cine mă întreabă dacă eu pot? Dacă eu vreau?

Irina s-a ridicat brusc.

— Lasă, Vlad! Se vede că nu vrei să ne ajuți. O să ne descurcăm singuri!

A ieșit trântind ușa. Mama a rămas pe scaun, privind în gol.

— Vlad… poate ai dreptate. Dar uneori familia e tot ce avem.

Am rămas singur în bucătărie mult timp după ce au plecat. M-am gândit la toate sacrificiile făcute până acum și la cât de greu mi-a fost să ajung aici. M-am întrebat dacă vreodată voi putea trăi fără sentimentul ăsta de vinovăție.

Seara târziu, m-a sunat Radu.

— Vlad… Irina e supărată rău. Nu poți să faci un compromis?

— Ce compromis? Să renunț la singurul lucru care e doar al meu?

— Ești fratele meu… Ar trebui să ne ajuți.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am stat pe întuneric mult timp, ascultând liniștea grea din apartament.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Nu uita că sângele apă nu se face.”

M-am uitat la bilet și am simțit cum mă apasă din nou acea vinovăție veche. Dar oare chiar trebuie să-mi sacrific fericirea pentru liniștea lor? Sau e timpul să mă aleg pe mine?

Poate că nu sunt egoist… Poate că doar vreau să fiu fericit. Voi ce ați face în locul meu? E corect ca familia să ceară atât de mult doar pentru că ai reușit?