Tăcerea care mă sfâșie: Povestea unei familii românești sub semnul economiilor

— Nu mai avem de ales, Lidia! De mâine, doar cartofi. Fierți, copți, prăjiți, cum vrei tu. Dar altceva nu mai intră în casă!
Vocea lui Viorel a spart liniștea din bucătărie ca un ciob aruncat pe gresie. Am simțit cum mi se strânge stomacul și privirea copiilor mei, Ana și Radu, s-a lipit de mine ca o rugă mută. Ana avea doar zece ani, dar ochii ei mari și negri știau deja prea multe despre lipsuri. Radu, cu obrajii lui rotunzi și părul ciufulit, încerca să pară curajos, dar mâinile îi tremurau pe sub masă.

— Dar… Viorel, nu putem… Copiii au nevoie de vitamine, de carne, de fructe… am îngăimat eu, încercând să nu-i întâlnesc privirea.

— Ai bani? Ai tu vreo soluție? Dacă da, spune-mi! a răbufnit el, trântind pumnul în masă. Eu nu mai pot. Am rămas cu datorii la întreținere, la gaz, la școală… Nu mai pot!

Am tăcut. Ce puteam să spun? Salariul meu de vânzătoare la magazinul din colț abia acoperea mâncarea și hainele copiilor. Viorel lucra la fabrica de mobilă, dar de când au redus programul la patru ore, banii nu mai ajungeau nici pentru facturi. În fiecare seară făceam calcule pe hârtie: ce putem tăia? Ce mai putem amâna?

În noaptea aceea am adormit târziu, cu Ana lipită de mine în pat. — Mami, o să ne facem bine? a șoptit ea. Am strâns-o tare la piept și i-am promis că da. Dar nu știam dacă spun adevărul.

A doua zi am început „luna cartofilor”. Dimineața — cartofi fierți cu sare. La prânz — piure cu puțin ulei. Seara — cartofi copți în cuptorul vechi care scotea un sunet ciudat de fiecare dată când îl deschideam. Copiii nu s-au plâns la început. Au înțeles repede că orice protest ar fi fost zadarnic.

Într-o seară, Radu a venit acasă cu ochii roșii. — Mami, la școală ne-au dat mere la gustare. Eu am zis că nu-mi e foame… dar mi-era. Mi-era tare foame.

Am simțit cum mă sufoc de rușine și neputință. Am vrut să-i spun lui Viorel că nu mai pot, că nu e drept față de copii. Dar el era deja nervos din cauza unei facturi noi la lumină.

— Lidia, dacă nu-ți convine, du-te tu și fă rost de bani! Eu nu mai pot!
— Viorel, copiii…
— Copiii trebuie să învețe ce-i greul! Să nu ajungă ca noi!

Tăcerea s-a așternut din nou între noi. O tăcere grea, care mă apăsa pe piept ca o piatră. Seara, când copiii dormeau, mă uitam la Viorel și nu-l mai recunoșteam. Unde era bărbatul care mă făcea să râd? Care dansa cu mine prin bucătărie când eram tineri?

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe Ana plângând în baie. — Mami, fetele râd de mine că miros a cartofi prăjiți… Nu vreau să mai merg la școală!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am ieșit din baie și m-am dus la Viorel:

— Gata! Nu mai pot! Dacă trebuie să mă duc să spăl scări sau să fac curat prin blocuri ca să le cumpăr copiilor un măr sau un iaurt, o voi face! Dar nu mai pot să tac!

Viorel s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat. — Deci tu crezi că eu vreau asta? Crezi că mie nu-mi e rușine? Dar ce vrei să fac? Să fur?

— Nu! Dar vreau să încercăm altceva! Să cerem ajutor la primărie, să vorbim cu părinții tăi… orice! Numai să nu-i mai pedepsim pe copii pentru greșelile noastre!

A urmat o ceartă lungă, cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă. Dar a doua zi dimineață am plecat împreună la primărie. Am stat la coadă două ore pentru un ajutor social care abia acoperea două plase de cumpărături. Dar am simțit că am făcut ceva.

Seara i-am adunat pe copii în jurul mesei și le-am dat câte o felie de pâine cu gem. Ana a zâmbit timid:

— Mami… azi a fost cea mai bună zi din luna asta.

Viorel s-a uitat la mine și mi-a strâns mâna sub masă. Nu era mult, dar era un început.

Au trecut luni până când lucrurile s-au îmbunătățit cât de cât. Am început să fac curățenie prin blocuri și să primesc câteva zeci de lei în plus. Viorel a găsit o lucrare sezonieră la construcții. Copiii au început să aducă acasă mere și biscuiți de la afterschool.

Dar tăcerea aceea grea încă plutește uneori peste noi. Încercăm să vorbim mai mult, să ne ascultăm unii pe alții. Știu că nu suntem singurii care trec prin asta.

Mă întreb uneori: câte familii tac din rușine sau din frică? Câte mame își înghit lacrimile ca să-și protejeze copiii? Oare cât valorează liniștea într-o casă unde fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire?