Am închis ochii la trădările lui — până când am căzut pe stradă și am văzut cine îmi este cu adevărat alături

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca sacoul pe spătarul scaunului din bucătărie.

El nici măcar nu s-a uitat la mine. S-a așezat la masă, și-a turnat un pahar de vin și a început să răsfoiască telefonul. M-am uitat la el și am simțit cum mă sufoc. De ani de zile știam că mă înșală. Am găsit mesaje, am simțit mirosuri străine pe hainele lui, am văzut priviri vinovate. Dar am tăcut. Pentru copii. Pentru liniștea casei. Pentru că mi-era frică să rămân singură.

— Nu știu despre ce vorbești, Maria, a zis el sec, fără să ridice ochii din ecran.

M-am retras în dormitor, unde copiii dormeau deja. I-am privit cum respiră liniștiți și m-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar are vreun rost. Dacă nu cumva îi mint și pe ei, nu doar pe mine.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme ca de obicei. Am pregătit micul dejun, i-am trezit pe Vlad și pe Ilinca, le-am făcut pachețelul pentru școală. Sorin a plecat devreme, fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu o ceașcă de cafea rece și o inimă grea.

Viața mea era o rutină obositoare: serviciu, copii, casă, zâmbete false la întâlnirile cu prietenii de familie. Toți credeau că suntem un cuplu fericit. Nimeni nu știa cât de singură mă simțeam de fapt.

Într-o după-amiază ploioasă de noiembrie, grăbită să ajung acasă după serviciu, am alunecat pe trotuarul ud și am căzut. Am simțit o durere ascuțită în picior și apoi totul s-a întunecat.

M-am trezit la spital, cu lumina albă orbitoare deasupra mea. O asistentă mi-a spus că am avut noroc — fractură la picior, dar nimic grav. Am întrebat imediat de copii.

— Sunt bine, doamnă Maria. O vecină i-a luat de la școală și i-a dus acasă.

— Soțul meu? a întrebat vocea mea, aproape șoptită.

— Nu a venit încă nimeni din familie.

Am rămas singură ore întregi. M-am uitat la telefon: niciun mesaj de la Sorin. Am sunat-o pe mama. A venit într-o oră, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce nu e Sorin aici?

Mama a oftat adânc și mi-a luat mâna în a ei.

— Maria, trebuie să te gândești la tine. La copii. Nu poți să trăiești mereu pentru el.

În seara aceea, când toți pacienții din salon primeau vizite — flori, prieteni, rude — eu priveam ușa goală. Sorin nu a venit nici atunci. Nici a doua zi. Nici a treia.

În schimb, prietena mea cea mai bună, Anca, venea zilnic cu supă caldă și vorbe bune. Mama stătea cu copiii și îmi trimitea poze cu ei zâmbind. Chiar și vecina care îi luase de la școală mi-a adus o carte și mi-a spus că pot conta pe ea oricând.

Într-un final, după patru zile de spitalizare, Sorin a apărut. A intrat grăbit în salon, cu telefonul la ureche.

— Da, da… ajung imediat la birou… Sunt la spital două minute… Da, te sun eu!

A închis telefonul și s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce faci? Când te externează?

— Mâine dimineață.

— Bine… Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva.

A ieșit fără să mă atingă sau să mă întrebe dacă mă doare ceva. Am simțit atunci că nu mai pot continua așa. Că nu mai vreau să fiu invizibilă în propria mea viață.

Când m-am întors acasă, mama era acolo cu copiii. Vlad m-a îmbrățișat strâns:

— Mami, mi-a fost dor de tine! Tata n-a venit deloc…

Ilinca s-a lipit de mine și mi-a șoptit:

— Să nu mai pleci niciodată…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la anii pierduți încercând să salvez ceva ce nu mai exista demult. La cât m-am mințit singură că fac totul pentru copii, când de fapt îi țineam captivi într-o familie falsă.

Dimineața următoare l-am chemat pe Sorin în bucătărie.

— Vreau să divorțăm.

A ridicat din umeri:

— Cum vrei tu… Oricum nu mai mergea nimic între noi.

Atât de simplu? Atât de rece? Am simțit o eliberare ciudată și o tristețe adâncă în același timp.

Au urmat luni grele: avocați, discuții despre custodie, lacrimi ascunse în baie ca să nu mă vadă copiii. Dar încet-încet am început să respir din nou. Să simt că trăiesc pentru mine și pentru cei mici — nu pentru aparențe sau pentru frica de singurătate.

Anca m-a ajutat să-mi găsesc un apartament mic aproape de școală. Mama venea des să stea cu copiii când eu lucram peste program. Vecina ne aducea prăjituri calde duminica dimineața.

Am descoperit că nu sunt singură. Că există oameni care mă iubesc sincer și care au fost mereu acolo — doar că eu eram prea ocupată să-mi bandajez rănile invizibile ca să-i văd.

Uneori mă uit în oglindă și abia mă recunosc: sunt mai slabă, dar parcă mai vie ca niciodată. Copiii râd mai mult acum. Casa noastră e mică dar plină de lumină și liniște.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc ani întregi cu ochii închiși la adevăr? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?