Când familia se destramă: Povestea mea despre iubire, trădare și lupta pentru fiul meu

— Nu vreau să aud! Nu vreau un copil bolnav în casa mea! — vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde abia mai încăpeam toți trei. Soțul meu, Radu, stătea cu ochii în pământ, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Aveam doar 23 de ani și eram însărcinată în șase luni când am aflat că băiețelul nostru va avea o malformație cardiacă gravă. Doctorul mi-a explicat calm, dar eu nu mai auzeam nimic. Mă uitam la Radu, așteptând să mă țină de mână, să-mi spună că vom trece împreună peste asta. Dar el a tăcut.

— Nu putem să-l dăm spre adopție? — a întrebat Viorica fără pic de rușine. — Sau să… știi tu… — a lăsat fraza în aer, privind spre burta mea.

Am simțit cum mă sufoc. Am fugit în camera noastră, am închis ușa și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am întrebat unde greșisem, de ce omul pe care îl iubeam nu era lângă mine acum, când aveam cea mai mare nevoie de el. În acea noapte, Radu a venit târziu în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a spus încet:

— Nu știu dacă pot… Nu știu dacă sunt pregătit pentru așa ceva.

— Dar eu? Eu ce să fac? Să-l las? Să-l abandonez? — am izbucnit printre suspine.

— Nu știu… poate mama are dreptate…

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Am adormit cu mâna pe burtă, promițându-i copilului meu că nu-l voi abandona niciodată.

Lunile au trecut greu. Radu devenea tot mai distant, iar Viorica mă ignora complet sau îmi arunca priviri pline de dispreț. Mergeam singură la controale, singură cumpăram hăinuțe mici și visam la ziua când îmi voi ține băiețelul în brațe. Într-o seară, când m-am întors acasă după o vizită la spital, i-am găsit pe Radu și pe Viorica discutând aprins.

— Nu vreau să-ți distrugi viața pentru un copil bolnav! — striga ea.

— E copilul meu! — am țipat eu din prag.

— Ești egoistă! — mi-a răspuns ea. — Te gândești doar la tine!

Am simțit că nu mai pot. În noaptea aceea am făcut bagajele și am plecat la mama mea, în satul natal din Prahova. Mama m-a primit cu brațele deschise, fără întrebări inutile. A plâns cu mine și m-a ținut strâns la piept.

— O să fie bine, Ilinca. O să vezi. Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce.

Când s-a născut Vlad, băiețelul meu, am simțit că lumea se oprește în loc. Era atât de mic și fragil! Doctorii au spus că are nevoie de operație urgentă la inimioară. Am alergat din spital în spital, am făcut dosare pentru ajutor social, am cerut sprijin de la primărie și de la rude. Radu nu a venit nici măcar să-l vadă.

Într-o zi, când Vlad avea două luni și era internat la București pentru operație, Radu a apărut la spital. Era palid și obosit.

— Ilinca… nu știu ce să fac… Mama insistă să divorțăm… Eu… nu pot să trec peste asta…

— Atunci pleacă! — i-am spus cu voce tremurată. — Vlad are nevoie de o mamă puternică, nu de un tată care fuge!

A plecat fără să se uite înapoi. Am simțit că mă prăbușesc, dar când l-am văzut pe Vlad zâmbind printre firele de la monitorizare, mi-am găsit din nou puterea.

Operația a fost un succes. Vlad a stat încă două luni în spital, iar eu am dormit pe scaun lângă el în fiecare noapte. Am cunoscut alte mame ca mine: Maria, care avea o fetiță cu sindrom Down; Nicoleta, care își creștea singură cei trei copii după ce soțul ei plecase în Italia și nu se mai întorsese niciodată. Ne-am sprijinit una pe alta cu vorbe bune și o cafea caldă adusă pe ascuns de asistente.

După externare, viața nu a fost ușoară. Am primit ajutor social și alocație pentru Vlad, dar banii abia ne ajungeau pentru medicamente și lapte praf. Mama mă ajuta cum putea: creștea găini, vindea ouă la piață și îmi lăsa mereu câte o bancnotă ascunsă sub pernă.

Într-o zi, după aproape un an de la nașterea lui Vlad, Radu a venit la noi acasă. Era alt om: slab, cu ochii roșii.

— Ilinca… vreau să-l văd pe Vlad…

L-am lăsat să intre. S-a uitat lung la băiețelul nostru care se juca pe covor cu o mașinuță stricată.

— E frumos… seamănă cu tine…

— Nu vrei să-l iei în brațe? — l-am întrebat.

A început să plângă. L-a luat pe Vlad în brațe și a izbucnit:

— Îmi pare rău… Am fost un laș… Mama m-a manipulat… Mi-a fost frică…

Nu am știut ce să-i răspund. O parte din mine îl ura pentru tot ce făcuse; alta încă îl iubea.

Au urmat luni grele de procese pentru custodie. Viorica voia să demonstreze că nu sunt o mamă bună pentru că nu am serviciu stabil și locuiesc cu mama mea. Avocații lor au încercat să mă facă să par iresponsabilă. Dar am avut noroc: medicii care l-au tratat pe Vlad au venit ca martori și au spus cât de mult m-am luptat pentru el.

Judecătoarea mi-a dat custodia definitivă. Radu are drept de vizită, dar vine rar. Viorica nu l-a văzut niciodată pe Vlad.

Astăzi Vlad are patru ani și merge la grădiniță specială. Încă are nevoie de tratament și controale periodice, dar e un copil vesel și curios. Eu lucrez ca vânzătoare la magazinul din sat și încerc să-i ofer tot ce pot.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am rupt familia pentru el sau dacă ar fi fost mai ușor să cedez presiunilor celor din jur. Dar apoi îl văd râzând sau alergând prin curte și știu că nu aș fi putut trăi altfel.

Oare câte femei ca mine sunt nevoite să aleagă între demnitate și compromis? Câte mame își cresc copiii singure pentru că ceilalți fug atunci când viața devine grea? Poate povestea mea va da curaj cuiva care trece prin același iad.