Nu fugi de tine, Martina! Povestea unei mirese care a ales libertatea în fața unei familii tiranice

— Martina, ai grijă să nu-ți murdărești rochia! strigă mama lui Vlad din prag, cu ochii ei reci și vocea ascuțită care-mi făcea pielea de găină. Mă uitam la mine în oglindă, cu voalul perfect aranjat, dar cu inima bătând haotic. În jurul meu, totul era alb, strălucitor, dar eu mă simțeam ca o pată de culoare într-o fotografie veche.

— Da, doamnă Elena, am grijă, am murmurat, încercând să-mi ascund tremurul din glas. Mama mea stătea într-un colț, cu mâinile împreunate și ochii umezi. Nu era lacrimă de fericire. Era teamă. Știa și ea că nu sunt bine.

De luni de zile, de când Vlad m-a cerut de soție, viața mea s-a transformat într-o listă nesfârșită de reguli și compromisuri. „Martina, la noi în familie nu se poartă rochii scurte.” „Martina, la noi nu se vorbește tare la masă.” „Martina, la noi femeile gătesc sâmbăta pentru toată săptămâna.”

Vlad mă iubea, sau cel puțin așa îmi spunea. Dar de fiecare dată când încercam să-i spun că mă sufocă familia lui, îmi răspundea cu un zâmbet obosit:

— Lasă, iubita mea, o să te obișnuiești. Așa sunt ei. Nu-i lua în serios.

Dar cum să nu-i iau în serios când fiecare zi era o luptă? Când mama lui venea neanunțată la noi acasă și verifica dacă am făcut patul „cum trebuie”? Când sora lui îmi dădea mesaje pasiv-agresive despre cum ar trebui să mă îmbrac la petrecerile lor de familie?

În noaptea dinaintea nunții n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camera copilăriei mele, atingând rafturile cu cărți, fotografiile vechi cu mine râzând la mare, jucăriile prăfuite. Cine eram eu? Unde dispăruse fata care visa să devină scriitoare și să călătorească prin lume?

Dimineața m-a găsit cu ochii umflați și sufletul greu. Am încercat să mă adun pentru mama mea. Ea merita să mă vadă fericită. Dar când am coborât scările și am văzut-o pe doamna Elena inspectând fiecare detaliu al casei noastre — „Sper că ați spălat geamurile ieri!” — ceva s-a rupt în mine.

— Martina, vino repede! Trebuie să-ți refacem buclele! a strigat verișoara mea din baie.

Am intrat și m-am privit din nou în oglindă. Nu mă recunoșteam. Am simțit un nod în gât și lacrimile au început să curgă fără oprire.

— Ce ai pățit? m-a întrebat verișoara mea, speriată.

— Nu pot… Nu pot să fac asta… am șoptit printre suspine.

— Martina, ești doar emoționată! Toate miresele plâng înainte de nuntă!

Dar eu știam că nu era doar emoție. Era frică. Era disperare. Era sentimentul că mă predau unei vieți care nu era a mea.

Am ieșit din baie și m-am dus direct la mama mea.

— Mamă… nu pot… Nu vreau să mă mărit azi…

Ea m-a privit lung, apoi m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Am simțit cum îmi tremură umerii.

— Dacă nu vrei, nu te obligă nimeni. Eu sunt aici pentru tine.

În timp ce afară se adunau invitații și muzica răsuna deja pe stradă, eu mi-am scos voalul și am fugit în camera mea. Am luat telefonul și i-am scris lui Vlad:

„Nu pot să fac asta. Îmi pare rău.”

A urmat o avalanșă de telefoane, mesaje, bătăi în ușă. Tata urla la ușă:

— Martina! Ieși afară! Ne faci de râs!

Doamna Elena plângea teatral pe hol:

— Cum poți să ne faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine!

Vlad a venit la ușă și a încercat să mă convingă:

— Te rog, Martina… Hai să vorbim… Nu poți să pleci acum!

Dar eu eram deja plecată. În mintea mea, eram departe de toți. Am ieșit pe geam ca o adolescentă rebelă și am fugit pe stradă, desculță, cu rochia ridicată până la genunchi.

Am ajuns în parc și m-am așezat pe o bancă. O bătrână m-a privit lung:

— Ce-ai pățit, fată dragă? De ce plângi în rochie de mireasă?

— Pentru că azi trebuia să fie cea mai fericită zi din viața mea… dar nu e așa…

Bătrâna mi-a zâmbit trist:

— Mai bine plângi azi decât toată viața.

Am stat acolo ore întregi, privind copiii care se jucau și oamenii care treceau grăbiți pe lângă mine. Încet-încet, am simțit cum frica se transformă în liniște. Pentru prima dată după mult timp, eram doar eu cu mine însămi.

Seara târziu m-am întors acasă. Mama m-a întâmpinat la ușă cu o cană de ceai cald.

— Ai făcut ce trebuia pentru tine. Restul nu contează.

Au trecut luni de atunci. Vlad mi-a scris de câteva ori — mesaje scurte, reci. Familia lui m-a vorbit de rău prin tot orașul. Tata încă nu-mi vorbește.

Dar eu am început să scriu din nou. Sufletul meu respiră altfel acum.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că le e frică să spună „nu”? Oare chiar merită să ne sacrificăm liniștea pentru a mulțumi pe alții?