Când tăcerea doare – Mărturisirea unei bunici

— Lili, vino puțin la mine, te rog! vocea mi-a tremurat, deși am încercat să par calmă. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să vorbesc cu ea, dar de fiecare dată găsea un motiv să se retragă în camera ei, cu telefonul în mână și căștile pe urechi.

Am rămas în pragul ușii, privind-o cum stă ghemuită pe pat, cu spatele la mine. M-am apropiat încet, ca să nu o sperii. — Lili, știu că ești ocupată, dar mi-e dor să stăm de vorbă. Ți-aduci aminte când făceam împreună prăjituri?

Nu mi-a răspuns. Doar a dat din cap ușor, fără să mă privească. Am simțit un nod în gât. De ce se răcise atât de mult față de mine? Ce greșisem?

În bucătărie, Daria pregătea cina. Am încercat să-i ascund neliniștea din glas.

— Daria, ai observat că Lili e tot mai retrasă? Nu vrea să vorbească nici cu mine, nici cu tine…

Ea a oftat și a evitat privirea mea.

— E vârsta, mamă Maria. Adolescența… Toți copiii sunt așa acum. Nu-ți face griji.

Dar nu era doar adolescența. Îmi cunoșteam nepoata. O văzusem crescând, îi știam fiecare gest, fiecare privire. Acum însă era ca o străină.

Seara, când toți s-au retras la culcare, am rămas singură în sufragerie. Am privit pozele de pe perete: eu și soțul meu, Ion, la nuntă; fiul meu, Vlad, la absolvire; Daria ținând-o pe Lili în brațe la botez. Atâtea amintiri… Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu Vlad. L-am prins înainte să plece la serviciu.

— Vlad, te rog… Ce se întâmplă cu Lili? Simt că mă evită.

Fiul meu s-a uitat la mine cu ochi obosiți.

— Mamă, nu e nimic grav. Are probleme la școală, poate niște colegi… Dar nu vrea să vorbească despre asta. Las-o să-și revină.

Nu m-a convins. Am început să observ mai atent: Lili nu mai mânca cu noi la masă, nu mai râdea la glumele mele, nu mă lăsa să o îmbrățișez. Într-o zi am găsit-o plângând în baie. Când m-a văzut, a șters repede lacrimile și a trântit ușa.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am intrat în camera Dariei. Stătea pe pat cu laptopul în brațe.

— Daria… trebuie să-mi spui adevărul. Ce ascundeți de mine?

A oftat adânc și a lăsat laptopul deoparte.

— Maria… Nu știu dacă e treaba mea să-ți spun. Vlad nu vrea să te îngrijoreze.

— Sunt bunica ei! Am dreptul să știu!

Daria a început să plângă încet.

— Lili… a fost hărțuită online de niște colegi. Au făcut glume proaste pe seama ei, au pus poze cu ea pe un grup privat… A încercat să ignore, dar acum refuză să mai meargă la școală. Ne-am gândit că dacă nu-i dăm importanță, va trece…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Cum puteam fi atât de oarbă? Cum de nu am văzut semnele?

— De ce nu mi-ați spus?

— Vlad a zis că te-ar afecta prea tare… Și eu am crezut că va trece.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Lili, la cât de singură trebuie să se simtă. Dimineața am bătut la ușa ei.

— Lili… te rog… Lasă-mă să intru.

După câteva secunde de tăcere apăsătoare, ușa s-a deschis încet. Am văzut-o cu ochii umflați de plâns.

— Bunico… mi-e frică să mă întorc la școală… Toți râd de mine…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

— Nu ești singură, draga mea. Sunt aici pentru tine. O să vorbim cu părinții tăi și o să găsim o soluție.

În zilele următoare am stat mereu lângă ea. Am mers împreună la consilierul școlii și am discutat cu dirigintele. Vlad și Daria au început și ei să fie mai prezenți pentru Lili. Încet-încet, nepoata mea a început să zâmbească din nou.

Dar rana rămâne acolo. Și mă întreb: câte alte familii trăiesc aceeași tăcere dureroasă? Câte bunici simt că pierd legătura cu nepoții lor din cauza unor secrete ascunse sub pretextul protecției?

Poate că uneori tăcerea doare mai mult decât adevărul spus la timp. Voi ce ați face dacă ați simți că cineva drag vă ascunde ceva important?