„De ce nu sunt de ajuns?” – Povestea unei femei în umbra trădării

— Nu pot să cred, Ion! Cum ai putut? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi ardeau pe ecranul telefonului lui, unde cuvintele acelea, atât de simple și totuși atât de devastatoare, se derulau în fața ochilor mei: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd.”

Ion a rămas în pragul ușii, cu fața palidă și ochii coborâți. Nu a spus nimic. Tăcerea lui era mai grea decât orice explicație. În acea clipă, am simțit cum tot ce am construit împreună în patruzeci de ani se prăbușește peste mine. M-am prăbușit pe canapea, cu telefonul strâns la piept, ca și cum aș fi vrut să opresc timpul.

Mă numesc Maria și am 63 de ani. Am crescut într-un sat din Bărăgan, unde oamenii nu vorbeau despre sentimente, ci despre muncă și datorie. L-am cunoscut pe Ion la o nuntă, când aveam 19 ani. Era frumos, înalt și avea o privire blândă. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, dar nu am regretat niciodată. Am crescut împreună doi copii, Andreea și Vlad, am trecut prin lipsuri, prin boala mamei mele, prin pierderea tatălui lui Ion. Am crezut mereu că dragostea noastră e ca pâinea caldă: simplă, dar de ajuns.

Până în ziua aceea. Ziua în care am găsit mesajele.

— Maria, nu e ceea ce crezi…

Vocea lui era stinsă. M-am uitat la el și am văzut un bărbat străin. Un bărbat care mințise, care ascunsese ceva atât de important încât simțeam că nu-l mai cunosc deloc.

— Atunci ce este? Cine e femeia asta? De cât timp?

A tăcut din nou. Am simțit cum furia se amestecă cu disperarea. Nu voiam să urlu, nu voiam să plâng. Voiam doar să înțeleg: unde greșisem? De ce nu fusesem de ajuns?

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de luptă tăcut. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programările la medic. Andreea m-a sunat într-o seară:

— Mamă, ce ai? Parcă nu mai ești tu…

Am vrut să-i spun adevărul, dar m-am oprit. Nu voiam să-i stric imaginea despre tatăl ei. Dar nici nu puteam să port povara singură.

Într-o noapte, după ce Ion a adormit pe fotoliu cu televizorul deschis, am ieșit pe balcon și am plâns în întuneric. M-am întrebat dacă toate femeile trec prin asta la un moment dat. Dacă toate simt că nu sunt destul.

A doua zi dimineață, Ion a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii.

— Maria… îmi pare rău. N-am vrut să te rănesc. A fost doar… o prostie. O femeie de la serviciu. M-am simțit bătrân, invizibil…

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

— Tu ești totul… Dar m-am pierdut pe mine însumi.

Am simțit o milă amară pentru el. Pentru noi amândoi. Eram doi oameni bătrâni care nu mai știau cum să se regăsească.

Au urmat luni de zile în care am încercat să ne apropiem din nou. Am mers la biserică împreună, am ieșit la plimbare prin parc, am gătit sarmale ca pe vremuri. Dar ceva rămânea mereu între noi: o umbră rece.

Într-o duminică, Andreea a venit cu nepoata noastră, Ilinca. Fetița s-a aruncat în brațele mele:

— Bunico, tu ești cea mai bună din lume!

Am zâmbit printre lacrimi și m-am gândit că poate pentru cineva sunt destul.

Seara aceea am petrecut-o cu Ion pe balcon.

— Crezi că putem trece peste asta? l-am întrebat încet.

A oftat adânc.

— Nu știu… Dar vreau să încercăm.

Am stat mult timp în liniște, privind luminile orașului. În sufletul meu era încă durere, dar și o speranță firavă.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm să ne reconstruim viața pas cu pas. Uneori reușim să râdem din nou împreună; alteori mă trezesc noaptea și mă uit la el întrebându-mă dacă îl mai pot iubi ca înainte.

Dar cel mai greu e să mă iert pe mine însămi pentru că am crezut că vina e a mea.

Poate că niciodată nu voi fi „de ajuns” pentru cineva care nu știe ce vrea cu adevărat de la viață. Sau poate că adevărata întrebare este: sunt eu destul pentru mine însămi?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Se poate ierta cu adevărat trădarea sau rămâne mereu o rană ascunsă?