În umbra soacrei: Mărturia unei mame despre încredere și granițe de familie

— Nu vreau să intri acum, Lidia! Am nevoie de mama mea, nu de sfaturile tale!
Vocea mi-a ieșit răgușită, aproape un urlet, în timp ce contracțiile mă sfâșiau dinăuntru. Lidia, soacra mea, stătea în ușă cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o adolescentă răzvrătită, nu ca pe femeia care urma să-i aducă pe lume al treilea nepot. Mama, în schimb, tremura lângă patul meu, cu ochii umezi și palmele reci strânse în jurul mâinii mele.
— Nu e momentul să ne certăm, Ilinca, mi-a șoptit ea. Dar eu simțeam cum totul se rupe în mine: trupul, răbdarea, liniștea.

Totul a început cu două zile înainte, când medicul mi-a spus că travaliul ar putea începe oricând. Soțul meu, Radu, era plecat cu serviciul la Cluj și nu putea ajunge decât peste două zile. Lidia s-a oferit imediat să stea cu mine: „Lasă că vin eu, știu ce-i aia să naști, nu ca mama ta, care s-a panicat și la botez!”
Mama a tăcut atunci, dar am văzut cum i s-au strâns buzele. Eu am încercat să le împac: „Voiam doar să fiți amândouă aici… dar să nu vă certați.”

Noaptea nașterii a venit pe neașteptate. M-am trezit cu dureri cumplite și am sunat-o pe mama. A ajuns într-o jumătate de oră, cu ochii obosiți și părul ciufulit. Lidia a venit la scurt timp după noi la spital, cu o pungă de portocale și o privire hotărâtă.
— Ilinca, trebuie să respiri adânc! Să nu faci ca data trecută, când ai țipat de s-a speriat tot etajul!
— Lidia, te rog…
Mama încerca să mă liniștească: „Las-o să simtă ce are nevoie! Fiecare naște cum poate.”

În salonul micuț de la maternitatea din Ploiești, tensiunea era mai grea decât aerul încins de iunie. Contracțiile veneau tot mai des. Lidia insista să-mi țină capul pe pernă „cum se face”, mama îmi ștergea fruntea cu un prosop ud. Am simțit că mă sufoc între ele.

— Ilinca, trebuie să alegi! Cine rămâne cu tine? Nu putem fi amândouă aici! a izbucnit Lidia.

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am încercat să fiu puntea dintre ele — la botezuri, la aniversări, la Crăciunuri unde fiecare voia alt fel de sarmale. Dar acum eram doar eu și copilul meu nenăscut. Și spaima că nu pot mulțumi pe toată lumea.

— Mama rămâne. Tu… te rog să ieși.

Lidia a rămas nemișcată o clipă. Apoi a trântit ușa și am auzit-o bombănind pe hol: „Niciodată nu sunt bună de nimic pentru ea!”

Mama m-a strâns în brațe și a plâns cu mine între contracții. Când fetița mea a venit pe lume, am simțit o pace ciudată — dar și o vinovăție apăsătoare.

După naștere, Lidia nu m-a vizitat trei zile. Radu a venit direct la spital și a găsit-o pe mama lângă mine.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu e mama aici?

Am încercat să-i explic printre lacrimi: „Nu puteam… nu puteam să fiu ruptă în două. Am avut nevoie de mama.”

Radu a oftat greu: „Știi că pentru ea e greu să fie respinsă.”

Acasă, liniștea era tăioasă. Lidia nu vorbea cu mine decât strictul necesar. La botez a stat retrasă într-un colț și nu s-a apropiat de fetiță decât când toți ceilalți plecaseră.

Mama încerca să mă încurajeze: „Ai făcut ce era mai bine pentru tine și copil.” Dar eu simțeam că am rupt ceva ce nu se mai poate lipi.

Au trecut luni până când Lidia mi-a vorbit din nou ca înainte. Într-o zi, când schimbam scutecele fetiței, a intrat în cameră fără să bată.

— Să știi că te-am iertat. Dar data viitoare… întreabă-mă și pe mine ce simt.

Am rămas cu scutecul în mână și lacrimile în ochi.

De atunci, relația noastră e altfel — mai distantă, dar mai sinceră. Am învățat că uneori trebuie să alegi pentru tine chiar dacă doare pe alții. Și că granițele personale sunt greu de trasat într-o familie românească unde toți cred că știu ce-i mai bine pentru tine.

Mă întreb uneori: dacă aș fi ales altfel, ar fi fost mai bine? Sau e firesc ca uneori să ne punem pe noi pe primul loc? Voi ce ați fi făcut?