Între dragoste și limite: Povestea unei familii încercate de vizitele mamei mele

— Mamă, nu poți să mai vii în fiecare zi! Te rog… Sara e obosită, eu sunt obosit, avem nevoie de puțin spațiu.

Vocea mea tremura, iar mama mă privea cu ochii ei mari, umezi, ca și cum i-aș fi cerut să nu mai respire. Era seară, iar în bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare și a reproșuri nespuse. Sara stătea la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai, evitând privirea mamei mele. Fetița noastră, Ilinca, se juca pe covor, neatinsă încă de tensiunea din aer.

Mama a oftat adânc și a început să-și strângă geanta, dar nu s-a ridicat. — Vlad, eu doar vreau să vă ajut. Să nu vă lipsească nimic. Să fiți bine. Nu înțeleg ce am făcut greșit.

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic că prezența ei constantă ne sufocă? Că Sara nu mai are curajul să gătească ce vrea sau să stea în pijama până la prânz? Că eu însumi mă simt ca un copil prins între două lumi?

Totul a început după ce tata a murit. Mama nu suporta singurătatea și a găsit refugiu în casa noastră. La început, vizitele ei erau rare și binevenite. Ne aducea plăcinte calde, ne povestea despre vecinii din blocul vechi și râdeam împreună. Dar încet-încet, a început să vină zilnic. La începutul pandemiei, chiar s-a mutat temporar la noi „ca să nu fie singură”. După aceea, nu a mai plecat cu adevărat niciodată.

Sara încerca să fie politicoasă. Îi lăsa mamei libertatea să gătească, să facă ordine, să-i spună cum să crească copilul. Dar după câteva luni, am observat că Sara se retrage tot mai des în dormitor sau iese la plimbări lungi cu Ilinca doar ca să scape de privirea critică a mamei mele.

Într-o seară, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o pe Sara plângând în baie. — Nu mai pot, Vlad. Simt că nu mai e casa mea. Când suntem doar noi doi? Când suntem o familie?

Am încercat să vorbesc cu mama, dar mereu găsea argumente: „Sara e tânără, nu știe încă ce înseamnă o gospodină adevărată”, „Ilinca are nevoie de o bunică aproape”, „Eu nu am pe nimeni altcineva”.

Adevărul e că nici eu nu știam cum să-i spun mamei „nu”. Crescusem cu ideea că părinții trebuie respectați orbește. Tata fusese sever și autoritar; mama era refugiul meu blând. Cum să-i spun acum că prezența ei mă apasă?

Într-o duminică dimineață, Sara a făcut bagajele și a plecat la părinții ei din Ploiești împreună cu Ilinca. Mi-a lăsat un bilet: „Nu vreau să alegi între mine și mama ta. Dar vreau să știu că suntem o familie și că avem dreptul la intimitate.”

Am rămas singur cu mama în apartamentul nostru de două camere din Militari. Timp de două zile nu am vorbit aproape deloc. Mama făcea curat obsesiv, ca și cum ar fi putut șterge cu buretele absența Sarei.

În a treia zi, am găsit curajul să-i spun:
— Mamă, te iubesc și îți sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine. Dar trebuie să înțelegi că am propria mea familie acum. Am nevoie de cheile apartamentului.

A izbucnit în plâns. — M-ai dat afară din viața ta…

— Nu te dau afară! Dar trebuie să ne lași spațiu. Să fim noi trei. Să fim o familie.

A plecat trântind ușa și nu mi-a răspuns la telefon câteva zile. Am mers la ea acasă cu flori și prăjituri, dar m-a primit rece. — Ai ales-o pe ea…

— Nu e vorba de alegere! E vorba de limite. De respect.

Sara s-a întors după o săptămână. Am stat amândoi pe canapea, ținându-ne de mână în tăcere.
— Crezi că va înțelege vreodată? m-a întrebat ea.

— Nu știu… Dar știu că dacă nu punem limite acum, ne vom pierde unul pe altul.

Au trecut luni până când relația cu mama s-a reparat cât de cât. Acum vine doar o dată pe săptămână și stăm toți la masă ca o familie normală. Dar rana rămâne acolo — teama că oricând granițele pot fi încălcate din nou.

Mă uit la Ilinca cum desenează pe perete și mă întreb: oare va ști ea să pună limite când va fi mare? Oare dragostea pentru familie poate exista fără sacrificiul propriei fericiri?