Ziua în care fiica mea nu a venit la aniversarea tatălui ei

— Irina, te rog, nu mai ridica tonul la mine! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce telefonul vibra rece în palma mea. Era deja a treia oară săptămâna asta când încercam să vorbesc cu ea despre aniversarea lui Mircea, tatăl ei. — Mamă, ți-am spus că nu pot veni! Nu înțelegi? Am alte planuri! răspunse ea, tăios, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o ușă trântită în fața mea.

Am rămas cu telefonul la ureche, ascultând tonul de ocupat. În bucătărie mirosea a prăjitură cu mere, preferata lui Mircea, dar aerul era greu, ca într-o casă părăsită. M-am sprijinit de masă și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Mircea a intrat încet, cu pași mici, încercând să nu mă sperie.

— A sunat Irina? m-a întrebat el, cu vocea aceea blândă pe care o avea doar când era îngrijorat.

— Da… Nu vine. Are alte planuri.

Mircea a oftat și s-a așezat lângă mine. — Lasă, Ana, poate e obosită… Poate are probleme la serviciu…

— Nu e vorba doar de asta! De când s-a măritat cu Radu, parcă nu mai e fata noastră. Nu mai știm nimic despre ea, nu ne mai caută decât dacă are nevoie de ceva. Parcă suntem niște străini!

Mircea a tăcut. Știam că îl doare la fel de mult ca pe mine, dar el nu știa să-și arate durerea. Eu însă simțeam că mă sufoc. În fiecare zi mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea severă? Prea protectoare? Sau poate prea prezentă în viața ei?

Am început să derulez în minte toate momentele din copilăria Irinei: prima zi de școală, serbările la care îi făceam poze cu ochii în lacrimi de emoție, serile când îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu. Unde s-au dus toate astea?

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt: „La mulți ani pentru tata. Îi transmit eu personal când ne vedem.” Atât. Fără scuze, fără explicații. Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

Seara, la masă, Mircea încerca să pară vesel. — E bună prăjitura ta, Ana. Știi că Irina mereu cerea două porții…

— Nu mai vreau să vorbim despre ea! am izbucnit eu. Dacă nu vrea să facă parte din viața noastră, să fie sănătoasă!

Mircea m-a privit trist. — Ana, e fata noastră… Poate trece printr-o perioadă grea. Poate Radu o influențează… Sau poate noi am greșit undeva.

— Mereu găsești scuze pentru ea! Dar eu? Eu cu cine vorbesc când mă doare? Cine mă întreabă dacă sunt bine?

Am ieșit din bucătărie și m-am trântit pe pat. Am plâns până târziu în noapte. În mintea mea se derulau toate certurile din ultimii ani: când i-am spus că Radu nu e potrivit pentru ea, când am insistat să vină mai des acasă, când am criticat-o pentru că nu ne sună niciodată fără motiv.

A doua zi am decis să merg la Irina acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Radu.

— Bună ziua, doamnă Ana. Irina nu e acasă încă.

— Pot să o aștept?

A dat din umeri și m-a poftit în sufragerie. Era curat și ordonat, dar rece. Pe perete erau doar poze cu ei doi, niciuna cu noi sau cu familia extinsă.

După o oră a venit Irina. Când m-a văzut, a oftat vizibil iritată.

— Mamă, ce cauți aici?

— Am venit să vorbim. Nu pot să mai stau așa… Sufăr prea mult.

Irina s-a așezat pe marginea fotoliului, evitând privirea mea.

— Mamă, eu am propria mea viață acum. Nu pot să fiu mereu acolo pentru voi. Și sincer… uneori simt că mă sufoci cu reproșurile tale.

— Dar tu nu vezi cât ne doare? Tatăl tău a plâns aseară! Eu nu mai dorm nopțile de griji!

Irina s-a ridicat brusc.

— Nu vreau să discutăm despre asta acum! Dacă ai venit doar ca să-mi faci morală, mai bine pleci!

M-am ridicat încet și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum spre casă mi-am dat seama că nu o mai recunosc pe fata mea. Parcă cineva mi-a furat copilul și mi-a lăsat în loc o femeie străină.

Zilele au trecut greu. Mircea încerca să mă liniștească, dar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele îmi spuneau că e normal ca fetele să se îndepărteze după ce se căsătoresc, dar eu refuzam să cred că asta e tot ce merităm după o viață de sacrificii.

Într-o seară am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, îmi pare rău că te-am rănit. Dar am nevoie să-mi trăiesc viața așa cum simt eu.”

Am citit mesajul de zeci de ori. Am vrut să-i răspund ceva dureros, dar m-am oprit. Poate chiar eu sunt problema… Poate dragostea mea s-a transformat în lanțuri pentru ea.

Acum stau singură în bucătărie și privesc poza noastră de familie de pe perete. Mă întreb: oare dragostea de mamă poate sufoca? Oare trebuie să-i dăm drumul copiilor noștri chiar dacă doare? Voi ce credeți?