În Umbra Fratelui Meu: Cum Am Învățat Să Iert

— De ce nu poți fi și tu ca Radu? Vocea mamei răsună ascuțit în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de supă rămas de la prânz. Mă uit la ea, cu ochii umezi, și simt cum un nod mi se pune în gât. Radu tocmai a intrat pe ușă, cu zâmbetul lui larg și carnetul de note plin de zece. Eu? Eu abia am luat un opt la matematică și deja știu că urmează o seară lungă de comparații.

— Las-o, mamă, nu toți putem fi genii, spune el pe un ton jucăuș, dar știu că nu mă apără cu adevărat. E doar o altă ocazie să-și arate superioritatea. Tata oftează din sufragerie, fără să ridice privirea din ziar. În casa noastră, tăcerea doare mai tare decât orice ceartă.

Ani la rând am încercat să mă fac remarcată. Am pictat, am cântat la pian, am participat la olimpiade. Dar mereu era ceva ce Radu făcea mai bine. El era băiatul de aur, eu fata care nu reușea să se ridice la nivelul așteptărilor. Într-o zi, când aveam paisprezece ani, am auzit-o pe mama spunând la telefon: „Ana e cuminte, dar Radu… Radu e mândria mea.” M-am ascuns în baie și am plâns până mi-au amorțit obrajii.

Așa au trecut anii. Radu a intrat la Medicină, iar eu am ales Literele, spre dezamăgirea părinților. — Ce să faci tu cu literatura? Cine are nevoie de poezie? — mă întreba tata ironic. M-am încăpățânat să rămân la București, departe de orașul nostru mic din Moldova, doar ca să scap de comparații. Dar nici distanța nu vindecă rănile vechi.

La facultate am cunoscut-o pe Irina, colega mea de cameră. — Tu chiar crezi că părinții pot iubi copiii la fel? m-a întrebat într-o seară târzie, când îi povesteam despre Radu. — Nu știu… Dar ar trebui, nu? — am răspuns eu cu voce stinsă.

Într-o vacanță de iarnă m-am întors acasă. Radu era acolo, cu iubita lui perfectă și planuri mari pentru viitor. Eu adusesem o poezie publicată într-o revistă obscură. — Bravo, Ana! a zis mama fără să se uite la mine. — Dar ai văzut ce premiu a luat Radu?

În noaptea aceea am ieșit pe balcon și am privit orașul adormit. M-am întrebat dacă e ceva în neregulă cu mine sau dacă pur și simplu nu sunt demnă de iubire. Gelozia mă rodea pe dinăuntru ca o boală tăcută.

Apoi a venit ziua în care totul s-a rupt. Tata a făcut un infarct. Spitalul era plin de oameni triști și miros de dezinfectant. Radu era calm, vorbea cu doctorii ca un profesionist. Eu stăteam pe hol, tremurând, simțindu-mă inutilă.

După ce tata a ieșit din pericol, mama m-a tras deoparte: — Să nu-i spui lui Radu că am plâns! El trebuie să fie tare pentru noi… Am simțit cum ceva se frânge definitiv în mine.

În acea noapte l-am găsit pe Radu singur în bucătărie. Plângea în tăcere, cu capul în mâini. — Tu nu știi cât mă apasă totul… Nu pot greși niciodată, Ana! Dacă nu sunt perfect, parcă nu mai exist pentru ei…

Am rămas împietrită. Nu-mi imaginam că și el suferă. Toată viața îl văzusem ca pe un rival, nu ca pe un frate care duce propria cruce.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? l-am întrebat printre lacrimi.
— Pentru că tu erai singura care părea liberă… Tu puteai să fii tu însăți fără să te judece nimeni.

Atunci am înțeles: fiecare dintre noi purta o povară diferită. Eu eram invizibilă, el era prizonierul perfecțiunii.

Au trecut luni până să pot vorbi cu părinții mei despre tot ce simțeam. Le-am spus că vreau să fiu văzută pentru cine sunt eu, nu pentru cine nu sunt. Mama a plâns pentru prima dată în fața mea: — Iartă-mă, Ana… Am crezut că dacă îl împing pe Radu spre succes o să fie fericit… N-am vrut să te rănesc.

Nu a fost ușor să iert. Încă mai simt uneori gustul amar al comparațiilor și al nedreptăților. Dar acum știu că fiecare familie are umbrele ei și că iertarea începe cu sinceritatea față de sine.

M-am apropiat de Radu mai mult ca niciodată. Am început să ne povestim temerile și visele fără mască. Părinții mei încă mai fac greșeli, dar încercăm să ne ascultăm unii pe alții.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim în umbra cuiva drag fără să știm că și ei suferă? Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am avea curajul să spunem ce simțim cu adevărat?