Când liniștea s-a spart: a doua mea șansă la iubire

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să stau în casa asta plină de umbre! Am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața mamei mele, care mă privea neputincioasă de pe marginea patului. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea din apartamentul nostru din Ploiești era spartă doar de suspinele mele. De când murise Mihai, soțul meu, fiecare colț al casei părea să mă sufoce cu amintiri: râsul lui din bucătărie, pașii lui grei pe hol, mirosul cafelei pe care o făcea dimineața. Totul era o rană deschisă.

Mama nu știa ce să-mi spună. Îmi aducea ceaiuri, îmi gătea supă, îmi spunea să ies la plimbare. Dar nimic nu umplea golul. Prietenele mă evitau, parcă le era frică să nu le molipsesc cu tristețea mea. Singura mea alinare era fiica mea, Irina, care venea uneori de la București și mă strângea în brațe fără să spună nimic. Dar și ea avea viața ei, serviciu, prieten.

Într-o zi de martie, când ploua mocănește și cerul părea că nu va mai lumina niciodată, telefonul a sunat. Am răspuns fără chef, convinsă că e vreo vecină care vrea să mă invite la cafea. Dar vocea de la celălalt capăt m-a făcut să tresar.

— Ana? Sunt Radu… nu știu dacă îți mai amintești de mine.

Cum să nu-mi amintesc? Radu fusese colegul meu de liceu, băiatul care mă făcea să râd la orele de matematică și care îmi scrisese o scrisoare de dragoste pe care nu am avut niciodată curajul să i-o răspund. După liceu ne-am pierdut urma. Acum, după aproape treizeci de ani, vocea lui suna caldă și familiară.

— Am aflat de Mihai… Îmi pare atât de rău. N-am știut cum să te caut mai devreme.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să vorbesc despre Mihai cu nimeni. Dar Radu nu a insistat. M-a întrebat despre Irina, despre mama, despre mine. Am vorbit aproape o oră, iar la final am simțit că respir pentru prima dată după mult timp.

În următoarele săptămâni am început să vorbim tot mai des. La început timid, apoi cu tot mai mult curaj. Radu locuia la Brașov, divorțat de câțiva ani, cu doi băieți mari care erau deja la facultate. Îmi povestea despre munți, despre drumețiile lui, despre cărțile pe care le citea. Eu îi povesteam despre Irina și despre cum încercam să mă adun după pierderea lui Mihai.

Mama a observat schimbarea.

— Cine e Radu? Te văd zâmbind când vorbești la telefon…

Am roșit ca o adolescentă.

— Un vechi prieten… atât.

Dar nu era doar atât. Într-o seară, Radu mi-a propus să ne vedem la Sinaia, „la jumătatea drumului”, cum a zis el râzând. Am acceptat cu inima bătând nebunește. M-am privit în oglindă înainte să plec: riduri noi, părul încărunțit pe la tâmple… Oare mai pot fi iubită? Oare nu trădez memoria lui Mihai?

La Sinaia am ajuns tremurând de emoție. Radu m-a întâmpinat cu un buchet de lalele galbene și un zâmbet larg.

— Ana… ai rămas neschimbată!

Am râs amândoi, stângaci. Am mers la o cafenea micuță și am vorbit ore întregi. La un moment dat, Radu mi-a luat mâna peste masă.

— Știi… eu cred că viața ne dă uneori o a doua șansă. Nu trebuie să ne fie rușine să fim fericiți din nou.

M-am uitat în ochii lui și am simțit că mă topesc de vinovăție și speranță în același timp.

Când m-am întors acasă, mama m-a așteptat în bucătărie.

— Ai plâns?

— Nu… am râs. Mult.

— Atunci e bine.

Dar nu toată lumea a fost fericită pentru mine. Irina a aflat de Radu și a reacționat dur:

— Mama! Cum poți? Tata abia a murit acum un an! Cum poți să te gândești la altcineva?

Am simțit că mă prăbușesc din nou. I-am explicat că nu încerc să-l uit pe Mihai, că nimeni nu-l va înlocui vreodată. Dar Irina era prea rănită ca să asculte.

— Nu vreau să-l văd pe omul ăsta! Nu vreau să vii cu el la mine!

M-am retras în camera mea și am plâns toată noaptea. A doua zi i-am scris lui Radu că trebuie să luăm o pauză.

— Ana… nu vreau să te pierd iar. Dar dacă asta îți cere sufletul acum, te aștept oricât.

Au trecut luni grele. Irina nu-mi vorbea decât strictul necesar. Mama încerca să mă încurajeze:

— Copiii sunt egoiști uneori… dar tu ai dreptul la fericire!

Într-o zi am primit o scrisoare de la Radu. Nu un email, ci o scrisoare adevărată, cu plic și timbru:

„Ana,
Nu știu dacă vei avea curajul să citești până la capăt. Dar vreau să știi că te iubesc pentru cine ești acum — cu toate rănile tale, cu toate temerile tale. Nu vreau să-l înlocuiesc pe Mihai; vreau doar să fiu lângă tine atunci când ai nevoie de cineva care să te țină de mână.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Într-o seară i-am arătat-o Irinei.

— Uite ce mi-a scris Radu…

Irina a citit-o în tăcere și apoi m-a privit lung.

— Poate că ai dreptate… Poate că merităm cu toții o a doua șansă.

A fost prima dată când am simțit că fiica mea începe să mă înțeleagă.

Astăzi stau pe balconul apartamentului meu și privesc spre cerul senin al verii. Radu vine des la Ploiești; uneori mergem împreună la Brașov sau la munte. Irina îl acceptă încet-încet în viața noastră. Mama zâmbește din colțul bucătăriei când ne vede împreună.

Viața nu e niciodată simplă după pierdere — dar poate fi frumoasă din nou dacă avem curajul să deschidem inima.

Oare câți dintre noi ne refuzăm fericirea din teamă sau vinovăție? Oare cât timp trebuie să treacă până când avem voie să iubim din nou?