Soțul meu a plecat, dar s-a înșelat – O româncă își regăsește drumul după trădare

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mă mai simt iubit!
Cuvintele lui Cătălin au răsunat ca un tunet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul amar al dezamăgirii. Era vineri seara, iar copiii dormeau deja. Eu stăteam rezemată de chiuvetă, cu mâinile strânse pe marginea rece, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Și eu ce să fac, Cătălin? Să mă prefac că nu văd cum te-ai schimbat? Să tac și să înghit?

A oftat adânc, și-a luat geaca de pe cuier și, fără să se uite la mine, a rostit încet:

— Plec. Nu știu când mă întorc. Poate niciodată.

Ușa s-a trântit în urma lui. Am rămas singură, cu inima bătând haotic și cu un gol imens în stomac. M-am prăbușit pe podea și am plâns până când nu am mai avut lacrimi. În mintea mea răsunau vorbele lui din ultimele luni: „Ești prea obosită”, „Nu mai ai grijă de tine”, „Nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit”.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masa din sufragerie: „Nu mă căuta. E mai bine așa.”

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Aveam doi copii mici, un job part-time la o farmacie din cartier și o mamă bolnavă care depindea de mine. Cătălin era tot ce aveam – sau cel puțin așa credeam. Prietenele mele îmi spuneau mereu că sunt prea dependentă de el, că mă anulez pentru familie. Dar eu nu știam altfel să trăiesc.

Primele zile au fost un coșmar. Copiii întrebau mereu unde e tati. Vecina, doamna Stanciu, mă privea cu milă când mă vedea târând sacoșele grele de la piață. Mama încerca să mă încurajeze la telefon:

— Irina, tu ești puternică. O să vezi că te descurci.

Dar eu nu mă simțeam deloc puternică. Mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem odată.

Adevărul a ieșit la iveală după două săptămâni. L-am văzut pe Cătălin într-o cafenea din centru cu o femeie blondă, mult mai tânără decât mine. Râdeau și se țineau de mână. Am simțit cum mi se taie respirația. Am fugit acasă și am spart o farfurie de nervi. Apoi am plâns din nou.

În acea noapte, am stat trează și m-am uitat la copiii mei dormind. Mi-am dat seama că nu pot să mă las doborâtă. Pentru ei trebuia să merg mai departe.

Am început să caut ore suplimentare la farmacie. Șefa mea, doamna Popescu, m-a ajutat cât a putut:

— Irina, ești una dintre cele mai serioase fete de aici. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.

Am acceptat orice: ture de noapte, inventar, chiar și livrări la domiciliu pentru bătrânii din blocurile vecine. Eram mereu obosită, dar simțeam că fac ceva pentru mine și pentru copii.

Într-o zi, la farmacie a venit o clientă nouă, Anca, care mi-a zâmbit cald:

— Te-am văzut la serbarea copiilor. Ești mama lui Vlad? Știi… și eu sunt singură cu doi copii.

Am început să vorbim aproape zilnic. Îmi povestea despre divorțul ei, despre cum a reușit să-și deschidă o mică afacere cu prăjituri de casă.

— Nu e ușor, Irina. Dar nici imposibil. Trebuie doar să crezi că meriți mai mult.

Vorbele ei au început să prindă rădăcini în sufletul meu. Am început să mă gândesc la ce-mi place mie cu adevărat. Mi-am amintit că adoram să pictez când eram adolescentă. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am scos cutia veche cu acuarele din debara și am început să pictez pe o bucată de carton găsită prin casă.

A fost ca o eliberare. Culorile curgeau pe hârtie odată cu lacrimile mele. Am pictat nopți la rând: flori, păsări, chipuri triste sau vesele. Anca m-a încurajat să postez câteva poze pe Facebook.

— Cine știe? Poate cineva vrea să cumpere un tablou!

Spre surprinderea mea, o colegă din liceu mi-a scris:

— Irina, pictezi superb! Vreau un tablou pentru camera fetiței mele!

Așa a început totul. Încet-încet, am primit tot mai multe comenzi mici: pentru aniversări, pentru botezuri sau pur și simplu pentru cineva care voia ceva frumos pe perete.

Cătălin nu a mai dat niciun semn luni întregi. Copiii s-au obișnuit cu noua rutină: dimineața grădiniță sau școală, după-amiaza teme și joacă în parc cu Anca și copiii ei. Eu lucram mult, dar eram tot mai împăcată cu mine însămi.

Într-o zi ploioasă de toamnă, Cătălin a apărut la ușă:

— Irina… putem vorbi?

Avea ochii roșii și părea obosit.

— Ce vrei?

— Am greșit… Am crezut că fără mine nu te vei descurca… Dar văd că ai reușit…

L-am privit lung. Nu mai era bărbatul sigur pe el care plecase fără regrete.

— Da, Cătălin. M-am descurcat. Și nu pentru că am vrut să-ți demonstrez ceva… ci pentru că nu aveam altă opțiune.

A plecat fără să spună nimic altceva.

În acea seară am stat pe balcon cu o cană de ceai fierbinte și m-am uitat la luminile orașului. Am realizat că nu mai sunt femeia care tremura de frică atunci când rămânea singură.

Poate că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însăți. Poate că adevărata valoare nu vine din ochii celorlalți, ci din ceea ce construim noi cu mâinile noastre.

Oare chiar suntem cineva doar dacă avem pe cineva lângă noi? Sau putem fi întregi și singuri? Voi ce credeți?