Când familia devine afacere: Povestea mea despre încredere, trădare și regăsire

— Ivana, dacă nu aveți încredere în mine, atunci cine să aibă? a spus mama-soacră, ridicând din sprâncene și privindu-mă fix peste ceașca de cafea. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei din bucătăria ei, iar privirea lui Sorin, soțul meu, era pierdută undeva între gresia veche și perdeaua cu flori de la geam.

Nu era prima dată când discuția despre bani apărea între noi, dar acum era altceva. Era vorba despre toate economiile noastre, strânse cu greu în ultimii zece ani, bani pe care îi vedeam ca pe o plasă de siguranță pentru viitorul nostru și al fiicei noastre, Mara. Mama-soacră, doamna Viorica, propunea să-i dăm toți banii ca să cumpere un apartament pe numele Marei, promițând că va avea grijă de tot.

— E pentru Mara, nu pentru mine! a insistat ea. Voi nu vedeți cât s-au scumpit apartamentele? Dacă nu facem acum pasul ăsta, o să regretați toată viața!

Sorin a oftat adânc. — Mamă, e vorba de toți banii noștri. Nu putem să…

— Nu aveți încredere în mine? a repetat ea, vocea ridicându-se ușor. Eu v-am crescut copilul când voi erați la muncă! Eu am fost aici mereu!

În acel moment am simțit cum ceva se rupe în mine. Întreaga copilărie mi-am dorit să am o familie unită, să nu existe certuri sau reproșuri. Dar acum mă simțeam prinsă într-o capcană. Dacă refuzam, eram nerecunoscătoare. Dacă acceptam, riscam totul.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. L-am auzit pe Sorin foindu-se lângă mine.

— Ce facem, Ivana? Dacă refuzăm, mama o să se supere rău. Dar dacă acceptăm și ceva nu merge bine?

— Nu știu… mi-e frică. Mi-e frică să nu pierdem tot ce am muncit.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Lidia, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce ai pățit? Pari că ai văzut fantome.

I-am povestit totul printre lacrimi. Lidia m-a privit cu ochii mari.

— Sfatul meu? Nu dați banii nimănui. Nici măcar familiei. Am trecut prin asta cu fratele meu și am rămas fără nimic.

Dar cum să-i spun asta lui Sorin? Cum să-i spun mamei lui că nu avem încredere?

În weekend ne-am întâlnit cu Viorica la masă. Mara se juca în camera ei cu păpușile, iar noi încercam să discutăm civilizat.

— Mamă, am decis să mai așteptăm puțin, a spus Sorin cu voce joasă.

Viorica a izbucnit: — Așa vă mulțumiți voi mie? După tot ce am făcut? Să nu veniți la mine când o să aveți nevoie!

A plecat trântind ușa. Mara a venit speriată în brațele mele.

— Mami, de ce plânge bunica?

Nu am știut ce să-i răspund.

Zilele au trecut greu. Viorica nu ne mai răspundea la telefon. La serviciu eram tot mai absentă. Sorin era tensionat și tăcut. Mara simțea și ea atmosfera apăsătoare.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Sorin a venit la mine cu ochii roșii.

— Ivana, nu mai pot. Mă simt prins între tine și mama. Parcă orice alegem e greșit.

L-am luat de mână.

— Știu… dar trebuie să fim o echipă. Pentru Mara.

Într-o duminică dimineață, Viorica a apărut la ușă cu două sacoșe pline de haine pentru Mara. Nu a spus nimic despre bani sau apartament. A stat puțin, s-a jucat cu Mara și a plecat fără să ne privească în ochi.

Am simțit un gol imens. Familia noastră era fracturată din cauza banilor.

Au trecut luni până când relația cu Viorica s-a mai îmbunătățit. Încet-încet am început să vorbim din nou, dar ceva s-a schimbat definitiv între noi. Nu mai era acea încredere oarbă. Orice discuție despre bani era evitată sau tratată cu răceală.

Mara a crescut și a început să pună întrebări.

— Mami, de ce nu mergem mai des la bunica?

Ce puteam să-i spun? Că uneori familia te poate răni cel mai tare?

Acum, privind în urmă, mă întreb dacă am făcut bine că am pus siguranța noastră înaintea dorinței de a mulțumi pe toată lumea. Poate că am pierdut ceva din căldura familiei, dar am câștigat liniștea că viitorul Marei nu depinde de promisiuni fragile.

Mă întreb: oare câți dintre noi au trecut prin astfel de alegeri imposibile? Ce ați fi făcut voi în locul meu?