Casa în care nu locuiește fericirea – Povestea unei familii românești la marginea prăpastiei

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Vlad răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, luminată doar de becul palid de deasupra mesei. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul cu furie, ca și cum ar fi vrut să ne spargă liniștea și așa fragilă. M-am uitat la el, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Copiii dormeau sus, sau cel puțin așa speram. Nu voiam să audă încă o ceartă.

— Și eu ce să fac, Vlad? Să mă prefac că totul e bine? Să zâmbesc când simt că mă sufoc? — am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. De ani de zile încercam să țin familia asta pe linia de plutire. De ani de zile mă mințeam că, dacă mă străduiesc suficient, dacă nu cedez, dacă nu plec… poate că într-o zi vom fi din nou fericiți.

Dar fericirea nu mai locuia de mult în casa noastră. Poate nici n-a locuit vreodată, doar am crezut eu asta, orbită de promisiuni și vise tinerești. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași. El era băiatul rebel din Botoșani, eu fata cuminte din Vaslui. Ne-am iubit nebunește, ne-am jurat că vom construi împreună ceva ce părinții noștri n-au avut niciodată: o familie unită, fără certuri, fără reproșuri.

Dar viața nu ține cont de jurăminte. După nuntă, ne-am mutat într-un apartament mic dintr-un cartier cenușiu. Salariile abia ne ajungeau pentru facturi și mâncare. Vlad lucra la o firmă de construcții, eu la o grădiniță. Seara, când ajungeam acasă, eram amândoi prea obosiți ca să mai vorbim despre altceva decât bani sau problemele copiilor. Rareori ne mai țineam de mână.

Apoi au venit copiii: Daria și Radu. Bucuria lor a fost scurtă ca o rază de soare printre nori grei. Vlad a început să stea tot mai mult la muncă sau la bere cu băieții. Eu rămâneam singură cu doi copii mici, cu vase nespălate și facturi neplătite. Într-o seară, când l-am întrebat dacă mă mai iubește, a râs amar: „Ce întrebare e asta? Cine mai are timp de iubit?”

Așa au început certurile. La început șoapte nervoase în bucătărie, apoi țipete care răsunau prin pereții subțiri ai apartamentului. Daria s-a închis în ea, Radu a început să facă pipi în pat. Am încercat să vorbesc cu Vlad, să-i spun că ne pierdem unul pe altul, dar el ridica din umeri: „Toți se ceartă, Sorina. Asta-i viața.”

Într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul lui. O chema Mihaela. Nu era nimic explicit, dar tonul era prea cald ca să fie doar o colegă. Când l-am confruntat, a tăcut mult timp, apoi a spus doar atât: „Nu te-am înșelat fizic. Dar nici nu mai știu dacă te iubesc.”

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am vrut să plec, dar unde? La mama nu puteam merge — abia se descurca singură după ce tata murise. Cu doi copii mici și un salariu de educatoare nu puteam plăti chirie nici pentru o garsonieră. Așa că am rămas. Am rămas pentru copii, pentru că nu voiam să le stric copilăria așa cum fusese stricată și a mea.

Anii au trecut ca într-un vis urât care nu se mai termină. Vlad era tot mai absent; uneori dispărea cu zilele sub pretextul muncii pe șantier. Eu am început să mă simt invizibilă — o umbră care gătește, spală și plânge pe ascuns în baie. Daria a intrat la liceu și s-a apucat de fumat; Radu s-a retras în jocurile pe calculator.

Într-o seară, Daria mi-a spus:
— Mamă, de ce nu divorțezi? Nu vezi că nu vă mai suportați?
Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei aceeași tristețe pe care o aveam eu la vârsta ei.

— Pentru voi… — am șoptit.
— Pentru noi? Sau pentru că ți-e frică să fii singură?

A avut dreptate. Mi-era frică de singurătate, de gura lumii, de viitorul incert. Dar cel mai tare mi-era frică să recunosc că am eșuat acolo unde am jurat că nu voi eșua niciodată.

În noaptea aceea furtunoasă, când Vlad a trântit ușa și a plecat iar fără să spună unde merge, am stat pe marginea patului și m-am gândit la tot ce am pierdut: iubirea, încrederea, speranța. M-am gândit la părinții mei care au stat împreună din obligație și la mine care repet aceeași greșeală.

Dimineața am făcut cafeaua și am privit copiii cum mănâncă în tăcere. Am simțit un val de furie și tristețe — pentru mine, pentru ei, pentru toți cei care trăiesc în case unde nu locuiește fericirea.

Poate că uneori trebuie să ai curajul să dărâmi totul ca să poți construi ceva nou pe ruinele vechiului vis.

Mă întreb: câți dintre noi trăim în case unde fericirea e doar o amintire? Și câți avem curajul să alegem altceva?