Patruzeci de ani – Amintiri și lupte la masa din bucătărie

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să stau la aceeași masă cu voi și să mă prefac că totul e bine! Am izbucnit fără să-mi dau seama, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuria cu sarmale abia atinsă stătea între mine și soțul meu, Mihai. Soacra mea, doamna Viorica, s-a uitat la mine cu ochii ei mici și reci, ca și cum aștepta momentul acesta de ani de zile.

— Ce ai spus, draga mea? Poate nu te-ai odihnit destul, a murmurat ea, cu acel ton pasiv-agresiv care mă făcea să-mi doresc să dispar.

Mihai a oftat adânc, fără să mă privească. Copiii, Ana și Vlad, au tăcut brusc, simțind tensiunea din aer. Era ajunul zilei mele de naștere, urma să împlinesc patruzeci de ani. În loc să simt bucurie sau recunoștință, simțeam doar un gol imens și o furie mocnită care mă ardea pe dinăuntru.

Masa din bucătărie fusese mereu centrul universului nostru. Aici se discutau problemele, se împărțeau veștile bune sau rele, se certau și se împăcau toți membrii familiei. Dar în ultimii ani, masa aceea devenise scena pe care jucam un rol care nu-mi mai aparținea. Eram mama grijulie, nora ascultătoare, soția devotată – dar unde era Maria?

— Poate ar trebui să ieși puțin la aer, a spus Mihai încet, fără să ridice privirea din telefon.

— Da, du-te! Să nu uiți să iei și gunoiul când ieși! a adăugat Viorica, cu un zâmbet fals.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. Am ieșit pe balcon și am tras aer în piept. Era o seară rece de martie, iar orașul se vedea cenușiu sub luminile palide ale străzii. M-am gândit la mama mea, la cum mă învățase să fiu puternică și să nu las pe nimeni să-mi spună cine sunt. Dar eu? Eu când am uitat cine sunt?

Am stat acolo minute bune, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Am auzit ușa balconului deschizându-se încet.

— Mamă… ești bine? Ana s-a apropiat timid. Avea doisprezece ani și ochii ei mari semănau cu ai mei când eram copil.

— Da, iubita mea. Doar… doar am nevoie de puțin timp pentru mine.

— Tata zice că exagerezi. Că bunica doar vrea să te ajute.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept.

— Știu că toată lumea vrea binele meu, Ana. Dar uneori… uneori oamenii uită să întrebe ce vreau eu cu adevărat.

Ana m-a îmbrățișat. M-am simțit pentru prima dată în mult timp văzută.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. Gândurile îmi alergau prin minte: cum am ajuns aici? De ce nu pot spune ce simt? De ce trebuie mereu să fiu cea care cedează?

A doua zi dimineață, mi-am făcut curaj și am intrat în bucătărie. Viorica era deja acolo, făcând cafeaua.

— Să știi că nu e frumos cum te-ai purtat aseară. Mihai muncește toată ziua pentru voi, iar tu…

— Știu că Mihai muncește mult. Și eu muncesc. Și eu exist! am spus răspicat.

Viorica s-a oprit din mișcările ei mecanice și m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că nu mai pot trăi după regulile altora. Că am nevoie de spațiu, de respect și de sprijin. Nu vreau să fiu doar nora ta sau soția lui Mihai. Vreau să fiu Maria!

A tăcut câteva secunde lungi.

— Ai grijă ce-ți dorești… Viața nu e ușoară pentru femeile care ies din rând.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Dar nu m-am lăsat intimidată.

În zilele următoare au urmat discuții lungi cu Mihai. El nu înțelegea de ce nu pot fi „mulțumită” cu ce am: un apartament decent într-un cartier liniștit din București, doi copii sănătoși, o slujbă stabilă la contabilitate.

— Maria, toate femeile au probleme cu soacrele lor! De ce trebuie mereu să faci atâta caz?

— Pentru că nu mai pot! Pentru că simt că mă sufoc! Pentru că nu vreau ca Ana să creadă că așa trebuie să fie viața unei femei!

Mihai a ridicat din umeri și a plecat la serviciu fără să mai spună nimic.

Într-o după-amiază, am primit un telefon de la mama mea din Ploiești.

— Mamă, te simt tristă. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea a tăcut mult timp la telefon.

— Maria, tu ai uitat cine ești. Tu ai fost mereu curajoasă. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum să trăiești!

Cuvintele ei mi-au dat putere. În weekend am decis să merg singură la munte. Fără familie, fără soacră, fără nimeni care să-mi spună ce trebuie să fac. Am urcat pe un traseu ușor la Sinaia și am stat ore întregi privind cerul albastru și pădurile dese. Acolo sus am simțit pentru prima dată după mulți ani liniște în suflet.

Când m-am întors acasă, Mihai era supărat.

— Cum ai putut pleca fără să ne spui? Dacă pățeai ceva?

— Am avut nevoie de timp pentru mine. Și o să mai am nevoie. Nu vreau să fug de familie, dar nici nu vreau să fug de mine însămi!

Au urmat luni grele: certuri, împăcări, discuții cu copiii despre ce înseamnă respectul și libertatea personală. Viorica s-a retras treptat din viața noastră – poate pentru că a simțit că nu mai are putere asupra mea sau poate pentru că a obosit și ea.

Astăzi împlinesc patruzeci de ani. Privesc masa din bucătărie – aceeași masă unde s-au spus atâtea cuvinte grele și unde s-au vărsat atâtea lacrimi. Dar acum simt că am început să recâștig bucățele din mine pe care le pierdusem pe drum.

Oare câte femei ca mine trăiesc vieți care nu le aparțin? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Ajunge!”? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi – dar știu sigur că merită încercat.