„Nu mai contați pe noi!” – Povestea unei familii încercate de egoism și iertare

— Nu mai contați pe noi, Raluca! Vedeți-vă de viața voastră, că noi nu suntem bancă!
Cuvintele soacrei mele, Mariana, mi-au tăiat respirația într-o seară rece de octombrie, când eu și Vlad, proaspăt căsătoriți, stăteam în pragul ușii lor, cu speranța că ne vor ajuta să strângem avansul pentru apartamentul nostru. Îmi amintesc cum Vlad își frământa mâinile, încercând să-și ascundă rușinea. Eu simțeam cum obrajii mi se înroșesc de umilință. Mariana ne-a privit cu răceală, iar socrul meu, Ion, a oftat și a privit pe geam, evitând orice contact vizual.

— Mamă, nu cerem mult… Doar un împrumut, să-l dăm înapoi în câteva luni, a încercat Vlad să mai salveze ceva din demnitatea noastră.

— Vlad, nu ești copil! Ai vrut familie? Descurcă-te! Noi n-am avut pe nimeni să ne dea nimic! a răspuns Mariana, cu voce tăioasă.

Am plecat atunci cu inima frântă. Părinții mei nu aveau nici ei posibilități. Ne-am mutat într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Am muncit amândoi peste program, am strâns fiecare leu și am renunțat la vacanțe sau ieșiri. Au trecut anii și am reușit să ne cumpărăm un apartament modest la periferia Bucureștiului. Am crescut împreună, cu greutăți și certuri, dar și cu bucurii mici: o canapea nouă cumpărată la reducere, o cafea băută pe balcon într-o dimineață însorită.

Anii au trecut și relația cu socrii s-a răcit tot mai mult. Ion era mereu absent, prins cu serviciul sau cu prietenii lui de la bar. Mariana părea mereu nemulțumită: ba că nu venim destul pe la ei, ba că nu suntem recunoscători pentru „sfaturile” ei. Când s-a născut fetița noastră, Ana, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar Mariana a venit o singură dată la maternitate și a plecat după zece minute, bombănind că „nu e timp de pierdut cu prostii”.

Apoi, într-o zi de vară, totul s-a schimbat. Vlad a primit un telefon scurt de la mama lui: „Ion m-a părăsit. A plecat cu alta. Nu mai am bani nici de întreținere.”

Am simțit cum trecutul mă apasă din nou pe piept. Vlad era tulburat; îl durea să-și vadă mama atât de vulnerabilă. Eu însă nu puteam uita serile în care plângeam în garsoniera noastră friguroasă, rugându-mă să găsim o soluție.

— Ce facem? mă întreabă Vlad într-o seară, cu voce stinsă.

— Nu știu… E mama ta. Dar nu pot să uit cum ne-a tratat… Cum să-i dăm tot ce avem acum?

Mariana a început să ne sune aproape zilnic. La început cerea doar să o ajutăm cu cumpărăturile sau să-i plătim factura la gaze. Apoi a început să ceară bani direct: „Vlad, ești băiatul meu! Nu mă lași pe drumuri!”

Într-o duminică, după ce i-am dus niște alimente, Mariana a izbucnit:

— Voi aveți tot! Casă, copil sănătos… Eu ce am? Nimic! Ion m-a lăsat fără nimic! Măcar voi să aveți grijă de mine!

— Mamă, noi abia ne descurcăm… Avem rate la bancă și Ana are nevoie de haine noi pentru școală…

— Nu mă interesează! Dacă nu mă ajutați voi, cine? Să nu uitați că sunt mama ta!

M-am uitat la Vlad și am văzut în ochii lui aceeași durere pe care o simțisem eu cândva. Între noi s-a lăsat o tăcere grea. În drum spre casă, Ana ne întreba inocent:

— De ce e bunica mereu supărată?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că uneori familia te poate răni mai tare decât oricine?

În lunile care au urmat, Mariana a devenit tot mai insistentă. A început să ne reproșeze că suntem nerecunoscători, că „am uitat cine suntem”. A încercat chiar să o convingă pe Ana să-i ceară bani lui Vlad.

Într-o seară tensionată, după ce Mariana a venit neanunțată la noi acasă și a făcut scandal că nu vrem să-i dăm bani pentru „tratamentul” ei (de fapt voia să plătească o excursie la Băile Felix cu prietenele), am izbucnit:

— Mariana, te rog să nu mai vii așa peste noi! Avem și noi problemele noastre!

— Probleme? Voi habar n-aveți ce înseamnă problemele! Dacă nu mă ajutați voi acum, cine o va face? Să nu vă pară rău când n-o să mai fiu!

După ce a plecat trântind ușa, Vlad s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Raluca… Nu știu ce să fac… E mama mea… Dar simt că ne distruge familia…

L-am luat în brațe și am plâns împreună. În acea noapte am stat treji până târziu, vorbind despre limitele pe care trebuie să le punem chiar și celor dragi. Despre cât de greu e să ierți atunci când ai fost rănit profund.

Am decis împreună să o ajutăm pe Mariana doar atât cât putem fără să ne punem familia în pericol. I-am plătit câteva facturi restante și i-am dus lunar alimente de bază. Dar am refuzat să-i dăm bani pentru mofturi sau pentru a-i susține stilul de viață risipitor.

Mariana s-a supărat și ne-a vorbit urât luni întregi. A încercat să-i întoarcă rudele împotriva noastră. Dar încet-încet am învățat să trăim cu vina și cu resentimentele.

Astăzi, când privesc în urmă la acei ani grei, mă întreb: oare cât putem ierta? Cât putem dărui acolo unde nu am primit nimic? Și dacă familia nu e sprijinul nostru atunci când avem nevoie… cine rămâne lângă noi cu adevărat?