„Nu ai voie să ai copii până nu cresc nepoții!” – Povestea unei familii sfâșiate de controlul patern
— Nu ai voie să ai copii până nu cresc nepoții! a tunat vocea tatălui meu, Ion, în sufrageria îngustă, cu pereții galbeni de fum și amintiri vechi. M-am oprit cu mâna pe clanța ușii, simțind cum mi se strânge inima. Mama, Maria, stătea cu ochii în pământ, iar fratele meu, Lucian, își freca palmele nervos. Pe masa dintre noi, aburii ciorbei se ridicau ca niște fantome ale trecutului.
— Tată, nu e drept! Am 32 de ani, vreau să-mi fac și eu o familie! am izbucnit, simțind cum îmi tremură vocea. De ce trebuie să aștept ca nepoții tăi să crească? Sunt copiii lui Lucian, nu ai mei!
Tatăl meu s-a ridicat brusc, scaunul scârțâind sub greutatea deciziilor lui. — Tu nu înțelegi! Familia noastră trebuie să rămână unită. Lucian are nevoie de ajutorul tău. Soția lui, Alina, e bolnavă. Cine să stea cu copiii dacă nu tu? Tu ești sora mai mică, e datoria ta!
Am simțit cum mă sufoc. De când eram mică, totul se învârtea în jurul lui Lucian. El era băiatul, moștenitorul, cel care trebuia să ducă numele mai departe. Eu eram fata bună la toate: la spălat vasele, la făcut temele cu nepoții, la renunțat la visele mele.
— Dar eu? Eu nu contez? am întrebat încet, cu lacrimi în ochi.
Mama a ridicat privirea pentru prima dată. — Tatăl tău are dreptate… E greu pentru toți acum. Poate mai aștepți un pic…
M-am prăbușit pe scaun, simțind că tot aerul din cameră s-a evaporat. Prietenul meu, Radu, mă aștepta acasă. Vorbisem deja despre copii, despre viitorul nostru. Cum să-i spun că trebuie să amânăm totul pentru că „așa vrea tata”?
Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Radu m-a privit lung când i-am povestit.
— Nu poți trăi toată viața după regulile altora, Ana! E viața ta! Dacă vrei copii, fă-i! Nu trebuie să-ți sacrifici fericirea pentru fratele tău.
Dar cum să-i explic că în familia noastră nu există „eu”? Există doar „noi”, dar un „noi” construit pe sacrificiul meu.
Zilele au trecut greu. Lucian venea mereu la mine cu copiii: „Ana, poți să-i iei azi? Alina nu se simte bine.” Sau: „Ana, ai putea să faci tu cumpărăturile?” Mă uitam la nepoții mei – Daria și Vlad – și simțeam o dragoste imensă pentru ei. Dar și o furie mocnită: de ce trebuie să fiu eu cea care renunță mereu?
Într-o duminică dimineață, după ce am petrecut toată noaptea cu Daria care avea febră, am izbucnit:
— Lucian, nu mai pot! Am și eu o viață! Vreau să fiu mamă pentru copiii mei, nu doar mătușa de serviciu!
Lucian s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe altă planetă.
— Ana, tu știi cât de greu ne este… Tata are dreptate. Familia trebuie să se ajute.
— Familia trebuie să se ajute, dar nu să-și calce visele în picioare! am strigat.
A doua zi am decis să plec de acasă. Mi-am făcut bagajele și am mers la Radu. Mama m-a sunat plângând:
— Ana, te rog… Tata e supărat rău. Zice că dacă pleci tu, totul se destramă.
— Mamă, totul s-a destrămat deja…
Au urmat luni de tăcere grea între mine și ai mei. Mergeam la serviciu ca un robot și încercam să-mi reconstruiesc viața cu Radu. Dar vinovăția mă rodea în fiecare zi: Daria mă suna uneori plângând că îi e dor de mine; Vlad îmi trimitea desene cu „mama Ana”.
Într-o seară ploioasă de toamnă, tata a venit la ușa mea. Era obosit și părea mai bătrân cu zece ani.
— Ana… poate că am greșit. Dar eu am vrut doar binele familiei…
— Binele cui? am întrebat încet.
A tăcut mult timp.
— Poate că binele vostru nu e același cu binele meu… Dar mi-e dor de tine acasă.
Am plâns amândoi în holul mic al apartamentului meu. Nu știam dacă pot ierta totul atât de ușor. Dar știam că trebuie să-mi trăiesc viața după regulile mele.
Acum sunt însărcinată și mă pregătesc să devin mamă. Familia mea încă e sfâșiată între vechi și nou, între datorie și libertate. Dar mă uit la burtica mea și știu că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să-mi dicteze fericirea.
Oare câți dintre noi trăim viețile altora și uităm de noi? Cât timp vom mai lăsa tradițiile sau frica să ne țină captivi? Poate e timpul să ne scriem singuri povestea.