Umbrele unei alegeri: Povestea mea cu Victor

— Nu pot să cred, Victor! Cum ai putut să-mi faci asta? Ți-am dat totul, iar tu… tu ai ales-o pe ea!

Vocea Ioanei răsuna în apartamentul mic din Drumul Taberei, iar eu, ascunsă după ușa dormitorului, îmi țineam respirația. Nu voiam să aud, dar nu puteam să mă opresc. Eram acolo, în casa lor, în timp ce lumea Ioanei se prăbușea. Victor, bărbatul pentru care renunțasem la liniștea mea, stătea cu capul plecat, incapabil să-i răspundă soției sale. În acea clipă, am simțit pentru prima dată greutatea a ceea ce făceam.

Povestea mea cu Victor nu a început cu intenția de a distruge o familie. Eram tânără, proaspăt ieșită din facultate, visătoare și naivă. Lucram la o agenție de publicitate din București, iar el era clientul nostru cel mai important. Avea 42 de ani, ochi verzi și un zâmbet care te făcea să uiți de orice grijă. Eu aveam 26 și credeam că lumea mi se așterne la picioare.

La început au fost doar priviri lungi la întâlniri, apoi mesaje târzii pe WhatsApp și, într-o seară ploioasă de noiembrie, o cafea care s-a transformat într-o noapte întreagă de discuții și atingeri furate. Știam că are o soție și doi copii mici, dar îmi spunea mereu că nu mai există nimic între el și Ioana. Că dormeau în camere separate, că totul era doar o rutină obositoare.

— Nu mă mai simt viu lângă ea, îmi spunea Victor într-o seară, în timp ce-mi mângâia părul. Tu ești singura care mă face să simt că trăiesc.

Am crezut fiecare cuvânt. M-am agățat de promisiunile lui ca de o ancoră într-o mare agitată. Am început să visez la o viață împreună, la copii ai noștri, la vacanțe la munte și seri liniștite în doi. Dar realitatea era mult mai complicată.

Când Ioana a aflat că este însărcinată cu gemeni, totul s-a schimbat. Victor a devenit distant, nervos, prins între două lumi pe care nu știa cum să le împace. Îl vedeam cum se frământă, cum se uită la telefon cu teamă ori de câte ori primea un mesaj de la soție.

— Nu pot să-i fac asta acum… E însărcinată, e fragilă… Dar nici fără tine nu pot trăi.

M-am simțit vinovată, dar și furioasă. De ce trebuia să sufăr eu? De ce trebuia să fiu mereu pe locul doi? Într-o zi i-am spus:

— Victor, trebuie să alegi. Nu mai pot trăi așa.

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare. Nu m-a sunat zile întregi. M-am gândit că totul s-a terminat și am încercat să-mi văd de viață. Dar într-o seară târzie de iarnă, a apărut la ușa mea cu ochii roșii și valiza în mână.

— Am plecat de acasă. Nu mai pot. Vreau să fiu cu tine.

L-am primit în brațele mele cu lacrimi de fericire și teamă. În acea noapte am crezut că totul va fi bine. Dar nu a fost.

Viața cu Victor nu era ceea ce visasem. Era mereu obosit, mereu absent cu gândul la copiii pe care îi lăsase în urmă. Îl vedeam cum plânge uneori pe ascuns când primea poze cu gemenii sau când îl suna fiica lui cea mare, Mara.

— Tată, când vii acasă? Ne e dor de tine…

Îl auzeam cum îi tremură vocea când îi răspundea:

— Nu pot acum, tati… Dar vă iubesc mult.

Ioana nu l-a iertat niciodată. A intentat divorț imediat după naștere și l-a lăsat fără nimic. A rămas doar cu hainele din valiză și cu mine. Am încercat să-l ajut să-și refacă viața: am găsit un apartament mic în Militari, am strâns bani pentru chirie, am renunțat la ieșirile cu prietenele pentru a-l sprijini.

Dar ceva s-a rupt între noi. Victor nu mai era bărbatul fermecător pe care îl cunoscusem. Era un om frânt de regrete și vinovăție. Oricât încercam să-l fac fericit, nu reușeam.

Anii au trecut greu. Eu am rămas fără prieteni — toți mă judecau pentru că am destrămat o familie. Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi după ce a aflat adevărul.

— Cum ai putut să faci asta? Ai distrus niște copii! mi-a spus printre lacrimi.

Victor îmbătrânea vizibil. Copiii lui au crescut fără el. Îl vedeau rar și îl priveau ca pe un străin. Gemenii nici nu-l recunoșteau când mergea la serbări sau zile de naștere.

Într-o zi l-am găsit stând pe balcon, privind spre blocurile cenușii din față.

— Crezi că m-au iertat vreodată? m-a întrebat cu voce stinsă.

Nu am știut ce să-i răspund. Nici eu nu mă puteam ierta pe mine însămi.

Acum Victor are 65 de ani și e bolnav. Eu am 49 și simt că viața mi-a trecut printre degete ca nisipul printre degete. Nu avem copii împreună — el nu a mai vrut după tot ce s-a întâmplat. Suntem singuri într-un apartament mic, fiecare cu regretele lui.

Uneori mă gândesc la Ioana și la copiii ei. Oare au reușit să-și refacă viața? Oare mă urăsc încă? Oare dragostea noastră a meritat tot acest preț?

Mă uit la Victor și mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face aceeași alegere? Sau unele iubiri sunt menite doar să ne arate cât de mult putem pierde?

Voi ce credeți? Merită dragostea orice sacrificiu sau există limite peste care nu ar trebui să trecem niciodată?