Când soțul meu a uitat de noi pentru familia fratelui său

— Vlad, iar nu vii acasă la cină? Copiii te așteaptă de o oră! vocea mea tremura, încercând să nu par disperată la telefon.

— Nu pot, Livia. Am promis că o ajut pe Camelia cu temele copiilor. Știi că de când a murit Sorin, nu se descurcă singură… răspunsul lui era sec, aproape mecanic.

Am închis telefonul și am privit masa rămasă neatinsă. Maria și Radu, copiii noștri, se uitau la mine cu ochi mari, întrebători. Nu știam ce să le spun. Cum să le explic că tatăl lor nu mai e al nostru, ci al altora?

Totul a început acum un an, când fratele lui Vlad, Sorin, a murit într-un accident de mașină. A fost o tragedie care ne-a zguduit pe toți. Camelia, cumnata mea, a rămas singură cu doi copii mici. Vlad a fost devastat. În primele luni, am înțeles că trebuie să fie acolo pentru ei. Dar timpul a trecut și prezența lui în casa Cameliei a devenit o rutină zilnică. La început mergea după serviciu să-i ajute cu temele sau să repare câte ceva prin casă. Apoi au început să ia cina împreună. Într-o zi, Maria m-a întrebat dacă tata mai locuiește cu noi.

— Mami, de ce tata stă mai mult la mătușa Camelia decât cu noi? Nu ne mai iubește?

Îmi venea să plâng. Am strâns-o la piept și i-am spus că tata are grijă de verișorii ei pentru că sunt triști fără tatăl lor. Dar adevărul era că și noi eram triști fără Vlad.

Seară de seară îl așteptam cu sufletul la gură. Îi pregăteam mâncarea preferată, sperând că va veni acasă. Uneori venea târziu, obosit și absent. Alteori adormea pe canapea fără să spună un cuvânt. Încercam să-i vorbesc despre noi, despre copii, despre mine. Dar el mă asculta fără să mă audă.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat din nou:

— Vlad, nu mai suntem o familie? Simt că ne pierdem… Nu vezi cât suferă copiii?

S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Livia, nu pot să-i las pe Camelia și pe copii singuri. Sorin mi-a cerut mereu să am grijă de ei dacă i se întâmplă ceva. Nu pot să-l trădez.

— Dar pe noi? Pe noi cine ne apără? Cine are grijă de copiii tăi?

A tăcut. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid rece și gros.

Zilele au devenit tot mai grele. Mă simțeam invizibilă în propria casă. Prietenele mă întrebau dacă Vlad mă înșală cu Camelia. M-am simțit insultată și rușinată. Știam că nu e vorba de infidelitate fizică, dar sufletul lui nu mai era al meu.

Mama mea m-a certat:

— Livia, trebuie să pui piciorul în prag! Nu poți lăsa lucrurile așa! Gândește-te la copii!

Dar cum să-l oblig pe Vlad să aleagă între familia lui de sânge și familia pe care am construit-o împreună?

Într-o zi am decis să merg la Camelia acasă. Am găsit-o obosită, cu ochii roșii de plâns.

— Camelia, trebuie să vorbim. Vlad petrece prea mult timp aici. Și copiii mei suferă.

A izbucnit în lacrimi.

— Livia, crezi că eu mi-am dorit asta? Crezi că nu mi-e rușine? Dar nu mă descurc singură… Și copiii mei îl văd ca pe un tată acum…

Am plecat de acolo cu inima frântă. Nu puteam s-o urăsc pe Camelia. Era la fel de pierdută ca mine.

În acea noapte am avut o discuție finală cu Vlad.

— Vlad, trebuie să alegi! Nu poți fi tată pentru două familii! Copiii tăi au nevoie de tine aici!

A izbucnit:

— Nu-mi cere asta! Nu pot! Dacă tu nu poți înțelege, atunci poate că nu mai avem nimic de spus unul altuia!

A plecat trântind ușa. Am rămas singură în mijlocul sufrageriei goale, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Au trecut luni de atunci. Vlad vine rar acasă. Copiii s-au obișnuit cu absența lui. Eu am învățat să fiu mamă și tată pentru ei. Uneori mă întreb dacă am greșit cerându-i să aleagă. Alteori mă simt vinovată că nu am putut fi mai înțelegătoare.

Dar cel mai mult mă doare tăcerea dintre noi. O tăcere care a crescut ca o rană nevindecată.

Mă uit la pozele noastre vechi și mă întreb: oare câți dintre noi am fi dispuși să ne sacrificăm propria familie pentru datoria față de sânge? Și cât de mult putem ierta înainte ca totul să se rupă definitiv?