Lacrimi pe ecran: Când propriul copil te uită

— Mamă, îmi poți trimite 300 de lei până diseară? Am rămas fără bani la chirie și trebuie să plătesc urgent.

Vocea Anei răsună în telefon, grăbită, fără urmă de căldură. Mă uit la ecranul telefonului, la poza ei de profil — zâmbește larg, dar nu pentru mine. Înainte să apuc să răspund, aud deja tastatura laptopului ei cum se lovește în fundal. Nu mă întreabă dacă sunt bine, nu mă întreabă ce mai fac. Doar suma, doar urgența.

— Da, Ana, o să văd ce pot face, îi spun încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Mulțumesc, mamă! Te pup! — și apelul se întrerupe brusc, ca și cum ar fi bifat o sarcină de pe listă.

Rămân cu telefonul în mână, privind spre peretele gol din sufrageria garsonierei mele. Îmi amintesc de vremurile când Ana era mică și venea alergând la mine cu genunchii juliți, plângând după o îmbrățișare. Atunci eram tot universul ei. Acum sunt doar un cont bancar.

Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Radu, a plecat cu altcineva când Ana avea doar șase ani. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum veneam acasă târziu, obosită, dar ea mă aștepta cu ochii mari și cu o poveste nouă de la grădiniță. Îi citeam seara povești până adormea cu capul pe pieptul meu. Atunci credeam că dragostea mea va fi suficientă.

Anii au trecut repede. Ana a crescut, a intrat la facultate în București și s-a mutat la cămin. La început mă suna zilnic: „Mamă, cum se face ciorba de perișoare? Mamă, unde am pus certificatul de naștere?” Apoi apelurile s-au rărit. Mesajele au devenit scurte: „Trimite-mi bani”, „Am nevoie de acte”, „Nu pot vorbi acum”.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am decis să merg la București să o vizitez fără să-i spun. Am ajuns la cămin cu un coș plin de bunătăți: sarmale, plăcintă cu mere, zacuscă. Când a deschis ușa și m-a văzut, a părut surprinsă — nu bucuroasă.

— Mamă… nu m-ai anunțat că vii. Am treabă la facultate și colegii mei sunt aici…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am lăsat coșul pe masă și am încercat să zâmbesc.

— Am vrut doar să te văd. Să-ți aduc ceva bun de acasă.

— Mulțumesc… dar chiar nu am timp acum. Poate data viitoare.

Am plecat după zece minute, cu ochii în lacrimi. Pe drum spre gară m-am întrebat dacă am făcut ceva greșit. Poate am fost prea protectoare? Poate i-am dat prea mult? Sau poate nu i-am dat destul?

De atunci, fiecare apel e doar despre bani sau probleme administrative. Niciodată despre mine sau despre noi. În Ajunul Crăciunului trecut am stat singură la masa din bucătărie, privind la farfuria cu sarmale rămasă neatinsă. Ana mi-a trimis un mesaj sec: „Sunt la munte cu prietenii. Sărbători fericite!”

Vecina mea, doamna Stancu, mă întreabă mereu:

— Ce mai face fata dumitale? Vine pe acasă?

Îi zâmbesc forțat:

— E ocupată cu facultatea…

În sufletul meu urlu de dor și de neputință.

Într-o zi, după ce am trimis iar bani Anei, m-am întâlnit cu fratele meu, Sorin. El are doi băieți care îl vizitează des.

— Elena, trebuie să vorbești cu ea! Nu poți continua așa. O să ajungi să nu mai ai nici pentru tine!

— Dar dacă nu o ajut… cine o va ajuta? E copilul meu…

— Da, dar e timpul să învețe să se descurce singură. Altfel o pierzi de tot.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: hainele pe care nu mi le-am cumpărat niciodată, vacanțele la care am renunțat ca să-i plătesc meditații și tabere. M-am întrebat dacă dragostea poate sufoca sau dacă distanța dintre noi e doar vina mea.

Într-o dimineață am primit un mesaj de la Ana:

„Mamă, îmi pare rău că te deranjez iar cu bani… Dar chiar nu mă descurc altfel.”

Am simțit că trebuie să-i spun adevărul:

„Ana, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar simt că nu mai suntem mamă și fiică, ci doar două persoane legate printr-un transfer bancar. Mi-e dor de tine. Mi-e dor să vorbim ca altădată.”

A trecut o zi fără răspuns. Apoi două. În a treia zi m-a sunat.

— Mamă… nu știu ce să zic. Știu că nu te-am sunat decât când am avut nevoie… Dar viața aici e grea și nu vreau să te împovărez cu problemele mele.

— Ana, eu vreau să fiu parte din viața ta — nu doar portofelul tău.

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate… poate vin acasă weekendul viitor. Putem sta de vorbă?

Am simțit pentru prima dată după ani că există speranță.

Acum stau în fața ferestrei și privesc spre strada pustie. Mă gândesc la toate mamele care simt aceeași durere mută ca mine: când copiii lor cresc și uită cine le-a șters lacrimile prima dată. Oare unde greșim? Oare dragostea noastră devine povară? Sau lumea asta grăbită ne fură copiii fără să ne dăm seama?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar mă întreb: câte mame mai plâng în tăcere în fața unui ecran rece? Și câți copii își vor da seama prea târziu că mama nu e veșnic acolo?