Cina aniversară fără stres: Cum am supraviețuit zilei de naștere a soțului meu și am rămas întreagă la minte

— Ioana, ai pus sare în ciorbă? — vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună din pragul bucătăriei, tăioasă ca o lamă. M-am oprit din amestecat, cu lingura suspendată deasupra oalei, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Era a treia oară când mă întreba același lucru în mai puțin de o oră.

— Da, am pus, răspund încet, încercând să-mi ascund iritarea.

În sufragerie, soțul meu, Radu, râdea cu fratele lui, Vlad, fără nicio grijă pe lume. Copiii alergau printre scaune, iar eu simțeam că mă sufoc sub greutatea așteptărilor. Era ziua lui Radu și voiam să fie totul perfect. Dar perfecțiunea părea un vis imposibil când fiecare detaliu era analizat la microscop de familia lui.

Cu două zile înainte, Radu îmi spusese cu un zâmbet larg: — Ioana, anul ăsta nu vreau nimic complicat. Doar să fim toți împreună. Dar știam prea bine că „simplu” nu există în familia lui. La fiecare aniversare, masa trebuia să fie plină: sarmale, friptură, salată boeuf, tort făcut în casă. Și totul trebuia să arate ca la carte.

Am încercat să negociez cu mine însămi: „Poate comand ceva de la restaurant?” Dar vocea mamei răsuna în minte: „Nu e frumos să pui pe masă mâncare cumpărată când ai musafiri.” Așa că am început să gătesc de dimineață, cu ochii pe ceas și inima bătând nebunește.

— Ioana, vezi că sarmalele trebuie să fiarbă încet! — a venit din nou vocea doamnei Mariana.

— Da, mamă Mariana, am grijă.

M-am uitat la mâinile mele: roșii de la suc de roșii și tăieturi mici de la curățat legume. Mi-am dorit pentru o clipă să fiu oriunde altundeva. Să fiu la birou, printre dosare și colegi, unde mă simt în control. Aici, în propria mea casă, mă simțeam ca o musafiră care nu reușea niciodată să facă lucrurile „ca la mama acasă”.

În timp ce puneam masa, Vlad a intrat cu un zâmbet ironic:

— Ioana, ai făcut și salată de vinete? Știi că lui tata îi place mult.

— Da, Vlad. E la frigider.

— Bravo! — a spus el pe un ton care nu știa dacă e laudă sau ironie.

Am ieșit pe balcon pentru câteva secunde de liniște. Am tras aer adânc în piept și m-am întrebat: „De ce mă chinui atât? Pentru cine fac toate astea?”

Când am revenit în sufragerie cu platourile aburinde, privirile tuturor s-au întors spre mine. Soacra a inspectat fiecare farfurie cu ochiul ei critic:

— Sarmalele sunt cam mici… La noi în familie se fac mai mari.

Radu a încercat să detensioneze atmosfera:

— Mamă, lasă fata în pace! Sunt perfecte!

Dar privirea doamnei Mariana mi-a spus totul: nu era niciodată destul de bine.

La desert, când am adus tortul făcut cu mâinile tremurânde după o rețetă veche de familie, tata-socru a spus:

— E bun… dar parcă al Mariei (fosta soție a lui Vlad) era mai pufos.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am zâmbit forțat și am plecat în bucătărie sub pretextul că trebuie să spăl vasele. M-am sprijinit de chiuvetă și am lăsat lacrimile să curgă în liniște. M-am întrebat dacă voi fi vreodată suficient de bună pentru ei.

Radu a venit după mine și m-a îmbrățișat:

— Nu-i băga în seamă. Pentru mine ești perfectă.

— Dar pentru mine? — am șoptit eu. — Pentru mine nu mai sunt nimic. Sunt doar o umbră care aleargă între cratițe și priviri critice.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate femeile care trăiesc între tradiții și așteptări imposibile. La mamele care gătesc până cad din picioare doar ca să audă „e bun, dar…”. La fetele care încearcă să fie „ca la mama acasă” fără să-și piardă propria identitate.

A doua zi dimineață, când casa era goală și liniștea plutea peste farfuriile nespălate, mi-am promis că data viitoare voi face lucrurile altfel. Că voi găti doar ce-mi place mie și că voi comanda restul fără rușine. Că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cum ar trebui să fiu ca să fiu acceptată.

Poate că familia nu e despre perfecțiune sau despre a mulțumi pe toată lumea. Poate că e despre a fi sincer cu tine însuți și cu cei dragi. Despre a-ți păstra sufletul întreg chiar și atunci când ceilalți nu văd cât te doare.

Mă întreb: câte dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim „destul” pentru alții? Și când vom avea curajul să fim destul pentru noi înșine?