Când dragostea devine povară: Povestea mea de bunică între sacrificiu și revoltă

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce oala cu supă fierbinte îmi aluneca printre degete și se răsturna pe gresia din bucătărie. Nepoții alergau prin casă, țipând, iar televizorul urla pe fundal. Simțeam cum inima îmi bate în piept ca o tobă spartă. Sorina, fiica mea cea mare, nici măcar nu s-a întors din telefonul ei.

— Mamă, nu te mai agita atâta! Sunt doar copii. Lasă-i să se joace, că nu moare nimeni dacă fac mizerie.

Am rămas cu mâinile în aer, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am aplecat să strâng cioburile, dar genunchii mi-au cedat. M-am așezat pe podea și am început să plâng în hohote. Nici nu știu când a trecut timpul de când am devenit „bunica de serviciu”.

Totul a început acum cinci ani, când Sorina a rămas însărcinată cu primul copil. Era tânără, abia terminase facultatea, iar soțul ei, Radu, lucra la o firmă de construcții și era mai mult plecat. Am simțit că e datoria mea să o ajut. Am renunțat la serviciu cu un an înainte de pensie ca să-i fiu aproape. Apoi au venit ceilalți nepoți: doi de la Sorina și doi de la fratele ei, Mihai. Toți au ajuns la mine ca la un hotel all-inclusive: mâncare caldă, haine curate, teme făcute, povești la culcare.

La început era frumos. Îmi plăcea să le văd fețele luminate dimineața, să le aud râsetele. Dar încet-încet, am început să simt că nu mai am viața mea. Soțul meu, Ion, s-a retras în tăcere. Stătea mai mult pe bancă în fața blocului sau pleca la pescuit zile întregi. Eu rămâneam singură cu copiii și cu treburile casei.

Într-o zi, după ce am adormit-o pe cea mică și am spălat vasele, Ion a intrat în bucătărie și m-a privit lung.

— Maria, tu nu vezi că nu mai trăim pentru noi? Când ai fost ultima dată la coafor? Sau când ai citit o carte?

— Lasă, Ioane… Sunt copii mici. Au nevoie de noi.

— Au nevoie de părinții lor! Noi suntem bunici, nu bone!

M-a durut ce mi-a spus. Dar avea dreptate. Începusem să mă simt ca o umbră prin casă. Când încercam să le spun copiilor mei că sunt obosită sau că mă dor oasele, râdeau:

— Hai, mamă, că exagerezi! Tu n-ai avut bunici care să te ajute?

Ba da, am avut. Dar bunica mea venea duminica cu plăcinte și povești, nu stătea zi de zi să spele și să gătească pentru toată lumea.

Într-o seară, după ce toți au plecat acasă și casa a rămas pustie, m-am prăbușit pe canapea lângă Ion.

— Nu mai pot, Ioane. Simt că mă sufoc.

— Atunci hai să facem ceva. Să le spunem că nu se mai poate.

Mi-era frică. Mi-era teamă că dacă le spun copiilor mei „nu”, o să creadă că nu-i iubesc pe nepoți. Dar Ion m-a ținut de mână și mi-a dat curaj.

A doua zi dimineață i-am chemat pe Sorina și Mihai la noi acasă. Am pregătit cafea și prăjituri, ca pe vremuri.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Mihai, uitându-se la ceas.

— Vrem să vorbim cu voi serios, am spus eu. Nu mai putem continua așa. Suntem obosiți. Avem nevoie de timp pentru noi.

Sorina a ridicat din sprâncene:

— Adică ce vrei să spui? Că nu mai vrei să stai cu copiii?

Ion a intervenit:

— Nu e vorba că nu-i iubim. Dar suntem bătrâni. Avem dreptul la liniște.

Mihai s-a încruntat:

— Și noi ce facem? Avem serviciu! Cine stă cu copiii?

— Voi sunteți părinții lor! am izbucnit eu. Noi v-am crescut pe voi. Acum e rândul vostru să vă asumați responsabilitatea.

A urmat o tăcere grea. Sorina s-a ridicat brusc:

— Bine atunci! Să vedem cât rezistați fără nepoți!

Au plecat supărați. Zilele următoare au fost ciudate: casa era liniștită, dar inima mea era grea ca plumbul. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

După o săptămână, Sorina m-a sunat plângând:

— Mamă… îmi pare rău! Nu știam cât de greu e fără tine… Am crezut că exagerezi… Dar nu mai pot nici eu!

Am plâns împreună la telefon. I-am spus că îi iubesc pe toți, dar trebuie să învățăm să punem limite.

Acum ne vedem doar în weekenduri sau când chiar au nevoie urgentă de ajutor. Am început să merg la plimbare cu Ion prin parc, să citesc din nou romane polițiste și să mă bucur de liniștea casei mele.

Uneori mă întreb: unde se termină dragostea și unde începe sacrificiul care ne anulează ca oameni? Oare câte bunici din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Voi ce ați face în locul meu?